Sunt mama, deci ma simt vinovata. Mereu!

E 7 si jumatate seara. Tocmai ne-am intors de la o petrecere de copii. Fip, copilul mic al familiei, a adormit deja. Ema, copilul mare al familiei, e plecata cu tatal ei in vecini. Iar eu stau pe canapea si ma macina niste vinovatii.

Prima vinovatie de mama m-a macinat la 3 minute dupa ce am vazut a doua liniuta de pe testul de sarcina si am zis „eu nu cred asa ceva”. Vinovatia asta a tot crescut, pe masura ce acceptam ideea ca in mine creste un omulet, pe masura ce ii auzeam inimioara cum bate, ii simteam miscarile si ii vedeam fatuca la ecografie. Si ce vinovatii! Ca n-am primit sufletelul asta cum trebuie pe lume si ca in primele 2 saptamani de sarcina eram ingrozita si nu fericita.

Apoi am trecut la alte vinovatii. Ca nu creste copilul suficient in burta, ca am mancat o felie de salam, ca nu ii pun muzica sa asculte in fiecare seara, ca nu numar cate miscari ii simt pe zi.

Citeste mai multe pe Qbebe.ro.