Sunt copiii ceea ce credem ca sunt sau sunt fiinte infinite in corpuri mici?

In realitatea in care traim suntem antrenati sa ii protejam pe copii, sa gandim in locul lor, sa le spunem ce sa faca, sa ii invatam sa judece lucrurile in bine/rau, frumos/urat, placut/neplacut etc. Cei mai multi dintre noi, inca de mici am inceput procesul de anulare a cunoasterii proprii, a renuntarii de sine… incet, incet, am uitat cine suntem, ce vrem si ne-am fortat sa ne potrivim intr-o realitate care, de multe ori, nu avea nici un sens pentru noi. Incet, incet, curiozitatea, bucuria vietii, joaca au fost inlocuite de seriozitate, conformare, ambitie, competitie, invidie, gelozie. Incet, incet, am descoperit ca traim o viata care nu ni se potriveste si care nu are nimic de-a face cu noi.

Inca de la nastere incep sa fie proiectate tot felul de puncte de vedere si judecati asupra copiilor: “e un copil frumos”, “seamana cu mama, cu tata, bunica sau bunicul”, “e un copil trist”, “e un smecher”, “e prea obraznic”, “e tacuta”,” e rusinos”. Prea putini sunt cei care realizeaza ca aceste proiectii sunt niste energii trimise in jurul copilului pe care acesta le percepe. Sunt copii care aleg sa respinga punctele de vedere si sunt copii care aleg sa le creada. In ambele cazuri ei vor incepe sa uite cine sunt si vor incepe sa devina altcineva, prin opozitie sau prin acceptare la ce li se spune ca sunt. Cum ar fi daca am alege sa nu mai proiectam puncte de vedere si judecati asupra copiilor? 

 

Care ar fi cateva instrumente pe care sa le folosim cu copiii pentru a-i imputernici sa fie cine sunt, sa stie ca stiu si sa stie ce stiu? Iata cateva exemple:

Atunci cand un copil iti pune o intrebare, in loc sa ii dai un raspuns, il intrebi: Tu ce stii despre acest lucru? Si, daca iti spune ca nu stie, ii poti spune: Si, daca ar fi sa stii, ce ai sti?

 

 

Citeste continuarea pe ASTROCAFE.RO.