Continuam cu episodul doi al interviului pe care Cristina Balan l-a acordat site-ului Blogulmamei.ro despre viata cu doi copii diagnosticati cu Sindromul Down. Prima parte o gasesti aici.
– Care a fost primul vostru gând atunci când ati aflat de aceasta suspiciune de Sindromul Down?
“Iubirea nu numara cromozomi.”
– Care au fost si cum ati depasit momentele de cumpana?
Au fost multe momente in care ne-am simtit coplesiti, asta datorându-se, in mare masura, presiunii sociale. De câte ori am avut contact cu cadre medicale sau cu reprezentanti ai statului, cadeam in depresie. Acelea sunt singurele momente in care traim sub steagul Sindromului Down. In rest, uitam de sindrom. Nu este decât un aspect si in niciun caz cel mai important.
Ne concentram pe sanatate si pe starea de bine, emotional si psihic. Depasim momentele de cumpana de dragul picilor. Ei sunt cei care ne furnizeaza combustibilul necesar. Dozele de incredere si de speranta care ne ridica si ne repun pe sine.
– Cine v-a sustinut/cine v-a dezamagit dupa ce ati luat decizia sa ii aduci pe lume pe fiii vostri?
Majoritatea prietenilor ne-a sustinut sau nu am sesizat vreo atitudine negativa. E drept ca ramasesera putini in preajma noastra dupa nasterea prematura si apoi absorbirea noastra totala in cresterea copiilor. Ne-au dezamagit constant cadrele medicale. Atitudinea lor, cel mai mult. Lipsa de comunicare. Indiferenta.
E dureros sa simti ca cele mai frumoase si importante fiinte din lume, pentru tine, sunt niste rebuturi pentru altii. Cel putin asa ne-au facut sa simtim unii medici. Ah, si statul.
– Cum v-a fost sa tineti piept lumii, preconceptiilor?
Nu putem vorbi la timpul trecut, fiindca inca facem asta. Abia am inceput. E dificil, fiindca noi traim o viata normala, cu doi copii speciali. Dar oamenii vad numai latura speciala. Nu se gândesc ca noi traim toata paleta de experiente pe care le traiesc si ei. Cu si prin copiii lor tipici.
Suntem imbratisati si pupati, avem mânute care se ridica spre noi sa-i luam in brate. Avem râsete dar si incapatânare. Avem glasuri care spun “mama” si “tati”, ne jucam si ne alintam. Ce e special in asta? Eu sunt o mama normala, care-si vede puii perfecti, minunati, frumosi. Iubirea adevarata e cea neconditionata si cât de frumoasa e!
Citeste continuarea pe BlogulMamei.ro.
