„Nu știu ce vreau”, „nu știu ce să fac mai departe” sau „acum mi-e clar că nu vreau asta, dar nu știu ce vreau în loc”. Cam acestea sunt afirmațiile adolecentului și chiar ale tânărului adult. Exprimă nehotărâre care este însoțită adesea de confuzie și de anxietate. Nehotărârea este doar a adolecentului. Confuzia și anxietatea se împarte egal cu părinții. Am avut nu o dată în cabinet părinți speriați că nehotărârea odraslei ar putea fi simptomul vreunei boli psihice ascunse sau a vreunei probleme de personalitate iremediabile. Părinții deveneau cu atât mai speriați cu cât nehotărârea se manifesta după intrarea la facultate. De fiecare dată (până acum, cel puțin) s-a dovedit că a fost vorba nu de un simptom ci de o consecință, derivată din lumea în care trăim și, mai ales din felul, în care suntem informați despre ea.
Să începem cu termenul de expirare al adolescenței… Adolescența se sfârșește oficial la 18 ani. Din punct de vedere psihologic maturitatea începe la 25 de ani. Așa că părinții care se așteaptă ca, a doua zi după aniversarea de 18 ani, să aibă un adult la masă, o să fie dezamăgiți. Apoi, în afară de vârstă (mai precis de maturizarea creierului) mai este nevoie și de experiență de viață. Pentru că, așa cum am mai spus, viața se învață, așa că are nevoie să fie mai întâi trăită. Pot învăța logic de la alții, dar pentru a decodifica amprenta emoțională a diverselor experiențe am nevoie să le trăiesc. Eu, nu părinții mei. Este similar cu ceea ce se spune despre șoferi, care devin „șoferi adevărați” după ce au condus o sută de mii de kilometri. Se consideră că distanța cu pricina oferă, statistic vorbind, expunerea către majoritatea experiențelor dintr-o viață de șofer. Comparația ne ajută să înâelegem că e util să nu ne ținem adolescenții sub un glob de sticlă ci să îi încurajăm să experimenteze. Deci, prima concluzie ar fi că nehotărârea e legată de vârstă și de maturitate deplină, atât a creierului cât și a existenței.
Citeste continuarea: 1 2
