Școlari/Comportament și dezvoltare

Stresul scolar. Amintirile ingropate de vii nu mor niciodata

08 decembrie 2015, , Vizualizări: ...
stres scoala - sfatulparintilor.ro - pixabay_com

Doare. Doare tare. Doare amintirea, atat de puternic incat parca o simti in celule, in oase, in carne, in organe. Poate ai avut multe momente bune in anii tai de fost scolar, multe clipe in care ai luat note mari, ai fost cuminte, dar cumva ele s-au lasat acoperite de trecerea timpului si nu revin in atentia clipelor prezente ca momentele mai putin bune. Da, ca orice copil scolar, ai avut si tu clipele tale in care ai luat o nota mai slaba, ai primit o privire mai aspra, ba chiar mai multe, o dojana sau chiar doua, o pedeapsa severa pe care nu ai uitat-o. Ce sa mai vorbim de vorbe. Cuvintele acelea iti rasuna si acum in cap, de parca totul a fost fix ieri, nu acum cativa zeci de ani.

Cand ai un copil scolar, toata perioada ta similara pe care o credeai inchisa o data cu banchetul de final de an, revine cu forta si isi revendica dreptul de a exista. De ce? Pentru ca asa functioneaza mintea, pentru ca amintirile ingropate de vii nu mor niciodata.

Daca trecutul ar fi o campie presarata cu tot felul de flori dar si cu unele buruieni, mintea are aceasta capacitate de a se focusa cu predilectie pe existenta buruienilor trecute si a emotiilor traite prin ele, nu pe cea a florilor.

 

 

Scoala pe vremea copilariei noastre, a actualilor parinti de copii scolari, avea un ritm mai normal. Anxietatea sociala existenta acum si care se reflecta si la nivelul sistemului actual de invatamant era mult mai mica acum cativa zeci de ani. Lucrurile erau ceva mai clare: inveti deci reusesti in viata, nu inveti deci e de rau, cine stie ce o sa ajunga de capul tau. Marea majoritate a parintilor si profesorilor spuneau si credeau acest concept si pe alocuri el chiar asa era, dat fiind modul in care se construia viitorul in epoca comunista.

Chiar si asa, stresul scolar crea dureri de tot felul. De cap, de stomac, de inima, de suflet. O data cu el se nasteau toate temerile si durerile sufletesti: frica de a nu dezamagi, de a nu mai fi iubit, de a fi respins de cei dragi, de a fi diferit, de a fi singur, de esec, de succes.

Daca erai prea bun, erai vesnic obosit si anxietat ca sa tii pasul, sa nu dezamagesti, sa ramai acolo in top spre bucuria parintilor si a profesorilor, pentru ca nici nu stiai cine esti tu in afara acelor rezultate bune si foarte bune.

Daca erai mai putin bun, tot ce retii este ca … erai mai putin bun. Deci nu erai suficient de bun. Din varii motive…. intrucat adultii trebuiau sa puna explicatii pentru acest lucru… ca erai lenes, ca erai comod, ca erai prost, ca erai dezinteresat, ca erai cu capul in nori. Si cate si mai cate.

 

 

Stii ce se intampla cu un fost copil care a crezut mereu despre el ca este asa? Devine un adult care crede despre el ca este asa. Lenes, comod, prost, dezinteresat, incapabil, iresponsabil. Cu alte cuvinte insuficient de bun. Pentru cine? Pentru mama, pentru tata, pentru doamna x, pentru doamna y, iar ulterior pentru oricine se iveste in viata sa: partenerul x, seful y si in ultima instanta pentru el insusi. Nimic din ce face nu reuseste sa il convinga in fata propriei oglinzi ca este suficient de bun. Uneori continua sa faca, doar doar se autoconvinge. Alteori se opreste sau nici nu mai incepe, ca ce sens are? Oricum cei care il iubeau i-au spus ca este asa si pe dincolo. Oricum privirea si cuvintele lor au durut asa de tare incat nici nu mai suporta gandul sa simta din nou acea durere, acea emotie ce isi face anuntata prezenta fie in stomac, fie in cap, fie in gat, fie in intestine. O simti, e acolo, e colega ta de zeci de ani si iti tot reaminteste ceea ce tu ai vrea sa uiti. Ca fie nu esti suficient de bun, fie esti bun dar ca sa fii bun nu ai cum sa iti dai voie sa fii relaxat, ca asta ar insemna sa nu mai faci fata mentinerii trofeului ca esti bun. Si cine ai fi tu fara povestea ta, inceputa candva la ani fragezi ai copilariei si care inca nu s-a terminat in ciuda varstei biologice inaintate?

 

 

Amintirile nevindecate dor. Ne saboteaza, ne blocheaza, ne conduc.

Iar cei care ni le reactiveaza cu toata paleta emotiilor posibile sunt propriii nostri copii, dragii de ei, ajunsi la varsta scolara, inaintand prin fiecare an scolar si o data cu ei tragandu-te si pe tine alaturi, nu doar prin anul lor scolar, ci prin toti fostii tai ani scolari. Te surprinzi asteptand sa ia copilul vacanta ca sa scapi tu. De amintirile care dor, de neputintele reactivate, de anxietatile retraite, de stresul pe care abia daca il puteai duce atunci, daramite si acum.

In ziua de azi, insa, scoala este foarte diferita fata de vremea copilariei noastre, si nu neaparat in bine. Vesnic nu este timp suficient pentru cantitatea de materie de predat si de invatat. Lectiile nu sunt bine asimilate prin repetitie, cum era pe vremuri, intrucat vine urmatoarea si urmatoarea, pentru a se acoperi o cantitate ridicol de mare de materie. Unde intra acea materie in capetele acestor copii? Cum sa mai prinda drag de a invata cand nu le mai ramane timp sa se simta copii? Cand vor folosi multe din notiunile pentru care se agita (sau nu) sa ia nota buna (sau sa treaca)? Cine le mai garanteaza acestor copii ca notele bune sau absolvirea liceului de elita cutare sau cutare este cu adevarat o garantie a succesului viitor in viata lor? Cine le explica corect de ce copiii care nu au prea invatat au “ajuns” mai bine decat fosti elevi eminenti care, in cel mai bun caz, acum au un loc de munca mediu intr-o companie medie si cu un salariu mediu sau sub mediu din care abia reusesc sa traiasca o viata chiar sub medie?

 

 

In toata aceasta presiune, totul pare un joc leapsa din copilaria noastra intre parinti fosti copii, parintii lor de odinioara si copiii lor de azi. Am luat-o si o dam mai departe.

Precum in celebrul joc, replica “ Tu esti! Ti-am dat-o!“ pare a fi spusa de multi parinti catre copiii lor, desi nu in cuvinte ci prin tot limbajul non verbal din jurul stresului scolar: priviri, emotii, chiar batai de la o palma pana la mult mai mult decat atat.

“Ia tu de aici toate fricile mele, neputintele mele, lipsa mea de pricepere de fost copil in a gestiona situatia in care ba aveam mult de invatat si abia mai puteam, ba chiuleam si ma certau, ba luam note slabe si ma umileau. Acum sunt adult si am trecut si eu de partea lor, a adultilor care sunt plini de puteri in a spune vorbe, in a certa, in a controla, in a domina, in a jigni, in a umili, in a manipula, chiar si inconstient sau fara sa vrea.”

Cu ce pret si cu ce rezultat? Copiii nostri devin astfel mai stresati ca noi, mai anxiosi ca noi, mai rebeli ca noi, mai furiosi ca noi, mai neputinciosi ca noi, mai inraiti ca noi.

Iar ei vor retine despre ei insisi nu doar ca noi, ci mult mai mult decat noi, toate acele cuvinte care dor si care creaza emotii si nu se uita niciodata pana nu faci pace cu ele.

Vor avansa in viata cu un sac de epitete si devalorizari pe care vor fi condamnati sa il care in spate si care le va sabota multe din actiunile, comportamentele si deciziile viitoare fara ca macar sa stie cauza.

 

Desigur, acesta este un scenariu extrem de posibil dar nu este obligatoriu sa fie asa pentru toti copiii, desi pentru multi este deja realitate.

Avem inca de ales. Avem de ales sa ne vindecam copilul scolar interior.

Avem de ales sa fim constienti de stresul scolar al copiilor nostri, sa ii intelegem, pentru ca ne amintim ce simteam noi si stim ca la ei este si mai stresant, deci ne dam voie sa simtim empatie si compasiune, sa fim umani fara a crede ca asta ne diminueaza autoritatea in fata copilului.

Avem de ales sa le fim sustinere si suport, in loc de parinte controlant, dur, certaret sau fricos pentru viitorul lor.

Avem de ales sa tinem minte permanent ca orice cuvant rostit, sub forma de epitet, orice set de cuvinte care incepe cu “esti ….” sau “esti …” actioneaza direct ca un implant in subconstientul copilului, este crezut neconditionat si umple sacul de care vorbeam mai sus. Si deci sa ne abtinem in a-l umple cu mana noastra.

Avem de ales sa educam si modelam copiii cu multa iubire, nu cu frica, intelegand ca ei vin prin noi dar au propriul lor destin ce poate fi diferit fata de ce le plasmuim noi.

Avem de ales sa fim de partea lor.

Avem de ales sa le iertam micile sau marile greseli sau imperfectiuni, pentru ca nimeni nu s-a nascut invatat si nimeni nu e perfect cu siguranta.

Avem de ales sa iubim, oricate provocari traim alaturi si prin ei, oricate ambitii ratam, oricat de diferit este copilul nostru de versiunea a ce am fi vrut noi ca el sa fie.

Avem de ales sa acceptam ceea ce este, asa cum este si sa avem incredere in steaua lor norocoasa, in viitorul lor care oricand poate evolua spre cea mai grandioasa versiune, daca decidem sa credem ca este posibil.

… Iar peste ani si ani, cand copilul se uita in urma, asa ca tine acum, sa simta ca te-a avut alaturi cu adevarat ca partener in calatoria vietii sale.

 

Iar restul chiar vine de la sine.

 

 

 

Cristina Niculescu

Publisher Sfatulparintilor.ro

Cuvinte cheie: , , , , ,

Aboneaza-te
la Newsletter-ul zilnic
Primeste pe mail noutatile Sfatulparintilor.ro
Gama completa de triciclete pentru copii pe Nichiduta.ro

Recomandări

Cele mai noi

Vezi cele mai noi 100 de articole

Cele mai citite din categorie

Comenteaza

Meniu