Cand ne hotaram sa avem un copil, e bine sa fim constienti ca acest lucru inseamna sa contractam fata de el cea mai inalta datorie din cate pot exista pe lume. Micutii nostri vin la noi cu un bilet de chemare la viata si par ca ne spun: “m-ati chemat, am venit, ce imi puteti darui ca sa ma formati pentru aceasta viata?”.
Cu ani in urma, pe cand nu aveam copii, ma aflam cu treburi profesionale in Londra la o conferinta.
Am ajuns si intr-unul din cele mai mari magazine de jucarii din Europa. Un hiper-magazin ce se desfasoara pe patru etaje, impartit in tot ce iti putea concepe mintea si mai mult decat atat. Pe varste, pe fetite si baietei, pe personaje indragite. Pe jucarii stilul consacrat sau pe jucarii noua generatie; papusi care faceau orice. Mai ca ziceai ca sunt bebei reali; case in miniatura in care personajele cu pricina puteau trai cu mult mai luxos decat o fac oamenii adevarati.
Ce mai, o experienta vizuala…
Te intrebai daca putea exista ceva creat de mintea umana la capitolul jucarii ce nu se gasea acolo, in centrul Londrei. In mijlocul acelui univers incredibil, cautam stinghera o mica amintire ce o puteam cumpara fetitei mele de cateva luni de zile pe atunci. Asa, conform bugetului unui calator de conditie medie din Romania, aflat la Londra cu treburi de serviciu. Misiunea era dificila, chiar imposibila.
In timp ce privirea mi se oprise pe hainute cu personaje Disney (macar mi se pareau mai practice…) in dreptul meu a venit o pereche de parinti ca sa discute cu vanzatoarea. O fiinta foarte amabila ce parea mai degraba consilier pe probleme de copii. Acei parinti aveau alura stilata, erau aproape impecabili, tipul de persoane care reusesc sa iti trezeasca un complex, cat de mic si de bine ascuns ar fi el. Locuitori din zona high society din Londra…
Au stat cel putin o ora.
Am dedus din ce vorbeau intre ei – rascolind si analizand in detaliu cele mai rafinate jucarii pe care banii le pot cumpara. Era evident ca se aflau in dificultate si aveau opinii diferite in a alege setul de jucarii perfecte pentru copilul lor. La un moment dat, au cerut ajutorul vanzatoarei: “Fiti amabila, va rugam sa ne consiliati in alegerea unor jucarii pentru fetita noastra de cinci ani”, spuse mama londoneza. “Stiti, banii nu sunt o problema, ea oricum are foarte multe jucarii care mai de care mai grozave. Acum cautam ultimele aparitii si nu suntem decisi care sunt mai bune pentru copii.
Problema ce ne framanta este ca noi doi suntem tot timpul plecati de acasa, uneori chiar si seara tarziu” completa tatal, sotul doamnei. “Fetita noastra este mai tot timpul trista. Si vrem sa fim linistiti ca ii cumparam ceea ce ii poate umple timpul si ii poate reda bucuria in lipsa noastra”, adauga, cu glas ferm, mama. Zambind cu amabilitate, vanzatoarea le spuse:
“Imi pare rau. Noi aici nu vindem parinti”.
Ani de zile m-a urmarit replica vanzatoarei din magazinul impecabil de jucarii si aproape ca mi-am jurat ca mie nu mi se va intampla. Am cazut si eu in capcana de a cumpara multe jucarii ultima generatie fetitei mele, fie pentru ca aveau fetitele la gradi si sa nu se simta inferioara fie pentru a obtine acel zambet de bucurie pe chipul ei cand primea respectivul cadou de compensare a mult prea multelor ore petrecute la serviciu.
Simteam ca nu e in regula si ca nu asta e calea autentica pentru starea ei de multumire sufleteasca… pana intr-o zi de decembrie 2009, la o intalnire pe care fetita mea a avut-o cu Mos Craciun. “Ce jucarii iti doresti tu mai mult si mai mult, fata mosului, anul acesta?” zise batranelul deghizat in Mos Craciun. “Anul asta nu imi doresc jucarii, am casa plina. Eu o vreau pe mami.”. „Dar unde este mami a ta? A patit ceva?” zise mosul. Dar copila zise „Aaa, nu nu, uite-o e acolo in sala, ma pozeaza si filmeaza. Dar mami e mereu foarte ocupata cu serviciul iar mie imi e dor de ea.” i-a raspuns Maria mea de sase ani si jumatate.
Si atunci, ravasita, socata de vorbele fetei sus pe scena, din negura timpului mi-am amintit…
De Londra, de magazinul urias cu jucarii si de replica vanzatoarei. Cand pierdusem busola in conditiile in care eram asa sigura candva ca mie nu mi se va intampla?
Cred ca aceasta e una din cele mai delicate si vulnerabile teme ale relatiei parinti-copii din zilele noastre prea stresante: vinovatia pe care o simtim permanent undeva in adancul sufletului pentru ca nu petrecem destul timp cu copiii nostri, asa cum si inima noastra si a lor isi doresc. Ne roade incetisor durerea si, oricat ne-am spune ca muncim pentru ei, ca sa aiba tot ce le trebuie si, de ce nu, sa fie mandri de noi, tot nu putem scapa de ea. Insa nu e niciodata tarziu ca o data ce devenim constienti, sa reusim sa gasim formula de echilibru intre munca si relatia cu copilul.
Autor: Cristina Niculescu
Publisher Sfatulparintilor.ro
