Am citit articolul dvs.despre minciuna si am hotarat sa va adresez si eu o intrebare.Desigur hotararea vine dintr-o dilema pe care n-o pot dezlega singura, iar cel care ar trebui sa ma ajute, nu paraseste spatiul de confort personal(o alta motivatie nu am gasit) din care rosteste cuvantul : minciuna.
Intrebarea ar fi, daca poate fi considerata mincinoasa o persoana care nu pune pe masa trecutul sau(care mai implica si trecutul copilului sau), la prima intalnire(in total au fost doar trei intalniri in 6 luni si vorbit zilnic la telefon-celalalt locuieste in strainatate)?…cred ca pare o intrebare retorica…eu cred ca nu este minciuna; poate fi considerata mincinoasa acea persoana, careia i se pun intrebari insistente despre trecutul sau( trecut despre care nu vorbeste niciodata cu nimeni, pentru ca a fost traumatizant), intrebari la care da raspunsuri colaterale, tocmai pentru ca are credinta ca trecutul sau si al copilului sau o priveste pe sine(si in plus nu vrea sa-l retraiasca povestindu-l)?
Desigur, la un moment dat, cand a crezut ca a cunoscut persoana, ca poate sa-i impartaseasca povestea sa de viata, fiind sincera si povestindu-si traumele, trecutul sau, concluzia celuilalt a fost : minciuna.Motivul invocat de el este acela ca la inceput ea a incercat sa ascunda acest trecut.
Incerc sa inteleg mecanismul acestei concluzii…el, barbatul, a trait intr-o casnicie de 28 de ani care tocmai s-a incheiat si in care afirma ca a fost mintit.Desigur ca traieste aceasta trauma, pe care o ia drept principiu-nu mai vrea sa fie mintit… va depasi vreodata aceasta trauma, daca a transformat-o in principiu?
