O poveste destul de banala poate.. am 47 de ani..21 de ani de casatorie..in prezent..divortata de 1 an; fara copii ; o relatie cu totul ‘speciala”am crezut eu…. ; odata cu casatoria am inceput amandoi facultatea; o perioada foarte grea si f.f.frumoasa; apoi.. ne-am angajat, ne-am mutat cu parintii lui,la tara; la inceput frumos.. apoi rutina.. intre timp mama mea a decedat.. am simtit ca lumea se termina dar am trecut si peste asta; singura.. desi si el a fost alaturi de mine.. viata sociala nu am prea avut; treptat, el a considerat ca nimeni din cunostintele noastre nu prezinta incredere si nu-i poate fi prieten;.. asta a durat vreo 2 ani; apoi am cunoscut un cuplu,cu un copil; ne-am imprietenit; vizite,concedii impreuna..frumos; doar ca pe mine ma cam deranja faptul ca ne vizitam doar cu ei..am zis sa tac si sa fac ca el; o vreme.. apoi, prietenii au mai avut un copil,un baiat, la o diferenta de vreo 10 de fetita; nimic neobisnuit dar pentru mine nsterea acestui copil a fost un moment de „luminare”; atunci am realizat cu adev.ca nu avem copii; si am inceput sa ma simt din ce in ce mai frustrata desi eram constienta ca nu au nici o vina; afectiunea sotului meu pt.acest copil ma durea..si am tacut.. si am tacut.. treptat.. am devenit doi straini, fiecare cu singuratatea lui; de unde pana acum cativa ani adormeam vorbind si povestind tot acum.. parca nu ne mai lega nimic; numai aveam relatii sexuale, nimic.. m-am inchis in mine desi..masca mea arata altceva.. ; l-am inselat cu un coleg de sv de-al meu..am gresit,stiu.. nu am simtit nimic pt.acea pers. ..voiam sa vad daca mai sunt „”vie”, sufletul imi era mort.. a stiut probabil de la inceput de relatia mea.. pt.ca avand f.multa incredere in el nu mi-am dat seama ca ma urmareste.. naiva si proasta.. in fine.. acum un an totul a izbucnit.. n-am reusit sa gestionam nici unul momentul.. totul s-a petrecut f.f.repede.. eu am recunoscut ca am gresit..l-am intrebat daca poate trece peste greseala mea.. el este f.orgolios si mi-a zis ca a durat prea mult (relatia mea) si nu poate.. ne-am despartit intr-o luna de zile.. de atunci a trecut un an.. parca ar fi trecut o mie pt.mine..pt.ca am senzatia ca ceva a ramas neterminat; de atunci nu ne-am mai vazut desi a fost de acord sa mai vorbim, asta nu s-a intamplat niciodata de atunci..parca evitam amandoi sa ne intalnim.. i-am scris tot ceea ce m-a durut atatia ani si nu i-am spus.. fara sa sune a reprosuri si fara sa-l ranesc.. adica,asta am incercat.. sa-i trimit scrisoarea? numai rezolv nimic, stiu.. dar ..simt ca trebuie sa fac ceva..pentru linistea mea sufleteasca.. pt.ca ma simt vinovata desi el nu si-a asumat vreo vina pt.despartire.. a zis ca mi-a oferit totul.. . nu voiam totul.. il voiam doar pe el si atat.. acum.. ma simt goala si pustie; trecutul trebuie sa il las in urma dar trebuie sa ma impac cu acest trecut si sa ma iert ca sa pot merge mai departe.. stiu..dar e f.f.greu.. Scrisoarea daca i-o trimit, va duce la iertarea mea catre mine mai repede? ce crezi?
