Pe ce maini incap copiii nostri?

Intr-o parte de tara, niste copii sunt dezbracati in pielea goala si fotografiati de propriul profesor in care au incredere, in propria clasa… si sunt doar clasa a cincea.

 

In alta parte de tara, un baietel este pocnit violent peste fata de invatatoarea lui pentru ca jucandu-se cu al sau coleg de banca i-a facut ca dintele ce statea sa cada chiar sa cada. Parintele revoltat, cerand explicatii, primeste replica: “a fost o scapare de moment”.

 

O fetita vine acasa dupa scoala si incepe sa tipe la papusile aliniate ca in clasa ei, amenintand cu note proaste si spunandu-le ca nu vor reusi nimic in viata pentru ca nu o asculta pe ea, ca asa a auzit cu cateva ore mai devreme la ore…

 

In alta zona a tarii, la o mica petrecere scolara de clasa a treia, sub ritmul muzicii, baieteii se dezbraca la bustul gol dansand lasciv in fata fetitelor colege, pentru ca astfel sa fie in centrul atentiei.

 

Intr-o sufragerie, doua colege de clasa a doua venite una in vizita la cealalta, dau cautare pe Google cuvintele “sex oral la baia scolii” pentru ca asa au auzit fetele de clasa a opta la toaleta vorbind atunci cand s-au dus si ele in pauza acolo.

 

Intr-o sala de sport, la ora la care se presupune ca cei mici de clasa 1 fac miscarea atat de necesara lor, un profesor de 25 de ani foloseste epitete jignitoare, prea jignitoare, catre un grup de fetite care se chicoteau si nu alergau suficient de repede.

 

Iar la o gradinita cu zeci de copii, acestia mananca seara crenvursti pesemne prea alterati si jumatate din ei se aleg cu toxiinfectie alimentara de toata frumusetea.

Si niciunul din exemplele de mai sus nu sunt fabulatii ci intamplari cat se poate de reale.

 

Copiii nostri nu sunt copiii nostri, ei sunt veniti prin noi dar vin pentru propriile lor meniri si lectii de viata. Auzim si traim asta tot mai des pe pielea noastra. Dar, ca sa isi implineasca menirea in viata, totusi, pe mainile cui incap copiii nostri dupa ce ies din mainile noastre, inca de cand ajung ei pe scaunelele gradinitelor si coridoarele scolilor? Sunt ei modelati, respectati, iubiti si dusi mai departe asa cum merita? Mai putem sta noi, oare, linistiti, in orele in care ei sunt pe mainile altor adulti?

 

In urma cu ani, parintii au plamadit ceea ce poate genera maximum de respect posibil: vieti umane. Au nascut copiii, au vegheat nopti, au hranit si iubit micile fiinte iar din iubirea lor nelimitata, acestia au crescut, fericiti, armoniosi si pregatiti sa descopere si, la nevoie, sa infrunte lumea.

 

In ce lume intra copiii nostri cand ies din lumea noastra de acasa? Lupta de a gasi o gradinita sau o scoala in care conditiile sa fie macar decente pare deja decisiva. Locul in care copilul sa se duca cu drag, sa nu fie modelat prin frica si teroare; locuri de unde copiii sa isi construiasca increderea si respectul de sine, indrumati si vegheati de oameni cu har, de dascali adevarati. Da, vor fi multi care pot spune ca in ziua de azi conditiile de trai si salariale mici genereaza un stres in cei pe mana carora ne dam copiii si lucrurile nu mai sunt cum erau candva.

Si totusi,  copiii nostri chiar merita tot ce este mai bun. Merita sa auda atunci cand gresesc ca nu e nimic, din greseli se invata; merita sa primeasca iertare si merita sa fie modelati cu respect si afectiune pentru a ni se continua eforturile cu care formam acasa viitori omuleti fericiti si echilibrati.

 

Sa ne indreptam cu totii gandurile spre absolut toti copiii nostri care merita sa fie tratati cu respect si afectiune in gradinitele si scolile unde parintii ii incredinteaza cu inimile deschise si sperante cat cerul.

Poate totusi nu e totul pierdut. In unele locuri chiar se iau masuri impotriva anomaliilor, insa uneori este prea tarziu in ceea ce priveste urmele lasate in sufletele celor mici care nu mai inteleg nimic din lumea in care se presupune ca trebuie sa invete pentru viitorul lor.

 

Suntem datori, dragi parinti, sa nu ne resemnam, sa cautam, sa ne informam si sa ne sustinem reciproc in a gasi acele locuri de invatamant in care dincolo de cata carte se face, sa simtim ca este respectata conditia umana a copiilor nostri. Daca acest lucru se va intampla, abia atunci vom avea temelia asezata solid si putem purcede la adevarata constructie numita educarea copiilor nostri.