Dar avem si noi un rol. Dublu.
Intai de toate, da, rolul nostru este sa ii spunem adolescentului ca pe strada pe care el o ia indiferent ce i se spune, un pic mai sus si la dreapta e o groapa, cam adanca, pe care noi o stim ca am tot trecut pe acolo si am invatat sa o ocolim sau chiar sa nu o mai luam deloc pe acea strada. Sa ii repetam consecintele pe care le poate trai daca o ia totusi pe strada cu groapa. Sa ii spunem ca cel mai important instrument al vietii este sa stie sa aleaga asumandu-si singur responsabilitatea consecintelor propriilor alegeri. Apoi sa ne dam la o parte si sa ne rugam sa fie bine. J
Iar in al doilea rand, daca adolescentul o ia totusi pe strada, deseori fara ca noi sa avem habar cand o face…. si in mod previzibil ajunge la celebra groapa si are aceleasi probleme previbizile….sa fim acolo pentru el. Nu cu replica “Ti-am spus eu! De ce nu m-ai ascultat??”. Ci cu orice e nevoie, incepand cu iubirea. Cu o mana de ajutor, cu o masina care sa il ajute, cu un mecanic care sa ii repare pana provocata de groapa, cu orice. Dar incepem si terminam totul cu iubirea noastra.
Nimic nu se fixeaza mai clar in celulele unui corp decat propriile trairi, cu tot cu concluzii, “asta e ok”, “asta nu e ok, m-am convins, a avut dreptate tata/mama”. Pentru ca asa functionam noi oamenii. De aceea au tendinta sa nu asculte, pentru ca instinctiv au nevoie de experienta practica ca sa stie ce sa creada.
Si multi, cand se vor fi potolit din epoca hormonilor nebuni, vor sti sa spuna: “ai avut dreptate, multumesc ca ai fost acolo pentru mine.”
Dragi parinti, dati examenul acesta cu inima increzatoare si zambetul pe buze ca veti reusi daca lasati iubirea sa va calauzeasca. Iubiti-va adolescentii si cand o merita, dar mai ales atunci cand voi considerati ca nu o merita. Atunci au cea mai mare nevoie sa se simta acceptati, stimati, sustinuti, ca sa creada despre ei insisi ca se pot descurca in aceasta lume mare.
Nu e usor, dar nici imposibil. E parte din jobul nostru, asa ca atunci cand ii duceam la leagane si eram mandri nevoie mare de ei ca au putut sa urce pana hat, sus, in varful topoganului si ca se uita cu bucurie in jur la ce descopera de acolo de sus, bucurandu-se de senzatia aceea de libertate si vant in par in timp ce se vor fi dat pe leagan.
Doar locul de joaca este putin schimbat. In rest, e fix aceeasi poveste cu aceleasi personaje care se iubesc. Asta sa nu uitati vreodata.
Cristina Niculescu
Publisher www.sfatulparintilor.ro
Citeste continuarea: 1 2
