Sindromul copilului cuminte nu este un mit. El există şi face victime în rândul copiilor. Dacă trăiți în România, este imposibil să nu fi auzit în repetate ori următoarea întrebare: Copilul vostru e cuminte? Dacă voi, părinții, n-ați știut cum să răspundeți la această întrebare, ați fost stânjeniți şi confuzi, dar ați zâmbiţi încordat, nu vă ingrijoraţi. Am moştenit cu toții educaţia lui fii cuminte!, care, cel puţin din anii ’80 şi până în prezent, pare să fie sloganul educaţiei din România.
Fiecare dintre noi a supravieţuit cum a putut acestei educații, însă rănile sunt adânci şi, dacă nu suntem atenţi, le transmintem mai departe copiilor noștri.
A fi cuminte înseamnă a nu fi rău
La ce mă refer când spun răni şi de ce este periculos acest tip de disciplină pentru copii? Ei bine, „ești cuminte?” este o întrebare care te bagă în ceaţă. Am stat de vorbă cu câţiva părinţi şi bunici şi i-am întrebat ce vor să spună atunci când întreabă acest lucru. Răspunsul lor a fost: „Să nu facă rău.” Aşadar, întrebarea mea ulterioară este „Dar copilul dumneavoastră e rău sau a făcut vreun rău?”
Dacă urmărim firul logic al acestui tip de raţionament, ajungem să ne dăm seama că ne focusam mai degrabă pe ce este rău şi ameninţător decât pe ce credem noi că este bun. Dar ce înseamnă să fii bun? Aici ar fi o discuţie lungă despre ce credem fiecare că este bun pentru copilul nostru. Pe scurt, putem spune că fiecare dintre noi vrem să avem un copil respectuos, liniştit, plin de compasiune şi aşa mai departe. Sunt perfect de acord că aceste trasături sunt minunate, dar, ca să fie şi naturale, ele trebuie să fie integrate, adică să fie sincere. În caz contrar, toate aceste trăsături la care tânjim cu toții se întorc împotriva copiilor.
De ce? Pentru că sunt impuse, iar copilul nu învaţă din experienţă aceste abilităţi. Educatia lui fii cuminte încearcă să bage cu forţa pe gâtul copiilor multe astfel de trăsături sociale. Dacă am fost crescuți altfel, să nu ne mirăm că, odată ajunşi adulţi, între ceea ce spunem şi ceea ce facem va exista o mare incongruenţă.
Şi, ca să mă credeţi pe cuvânt, am să vă prezint pe scurt câteva dintre ideile lui Al. Siebert, formulate într-o carte mai putin cunoscută publicului din România, publicată în 2010: The Survivor Personality – Why Some People Are Stronger, Smarter, and More Skillful at Handling Life’s Difficulties… and How You Can Be, Too.
Copilul cuminte rezistă greu provocărilor
Al Siebert a lucrat anii de-a rândul în consilirea celor care au îndurat traume puternice, dar care au supravieţuit. El a şi înfiinţat în SUA un Centru de Rezilienţă. Ce înseamnă rezilienţă? Pe scurt, capacitatea omului de a face faţă evenimentelor stresante şi de a reuşi să se adapteze în condiţii ostile. Dacă veti deschide această carte, veţi vedea că a dedicat un întreg capitol acestui subiect, intitulat: Handicapul copilului cuminte. Ce legatură are reziliența cu cuminţenia pământului? Observaţiile lui clinice l-au determinat să spună că dorinţa părinţilor de a avea un copil care să fie plăcut şi cuminte poate duce, de multe ori, la formarea unui adult care este incapabil să facă faţă provocărilor vieţii. Mai mult decât atât, precizează autorul, acest copil va deveni la maturitate pentru ceilalţi o povară şi va avea dificultăți să se integreze ca adult.
