Procesul de trasmitere nu se sfârșește odată cu venirea copilului pe lume. La naștere suntem un fel de mici bureți avizi să facem cunoștință cu noua lume și prima modalitate de a o face este emoțională. Cum nu avem și mecanismul de a înțelege, părinții noștri primesc rolul de translatori. Ei devin responsabili de preluarea informației din mediu și de convertirea acesteia în emoții. De ei depinde dacă primim, să zicem, calm și bucurie sau furie și anxietate. Nu faceți greșeala să credeți că ajunge să vă faceți că zâmbiți sau sunteți calm. Cel mic nu știe el vorbi prea bine și nici nu înțelege mare lucru de la știri dar va citi exact și fără urmă de greșeală emoțiile pe care le aduceți în preajma lui.
Din nou, poate sperați că, odată ce copilul începe să priceapă lumea din jurul lui vă scapă din vizorul detector de stres. Ei bine, găsiți aici un studiu care a demonstrat că îmbunătățirea condițiilor de lucru pentru părinte (și implicit scăderea nivelului de stres perceput) au determinat creșterea calității somnului copiilor. Iar vârstele erau cuprinse între 9 și…. 17 ani.
Concluzia? Ca părinți, avem nevoie de calmul autentic al omului ce se pricepe să-și gestioneze viața. Iar asta presupune, printre altele, să avem grijă și de noi, părinții. Să conștientizăm ce alegeri facem și cum percepem că ne impactează calitatea vieții noastre. De asta, un zâmbet de părinte liniștit și atent doar la copilul lui face cu mult mai mult decât o oră petrecută cu tableta. Și tot de asta e important să avem viață și după muncă de fiecare zi. Nu ne putem ascunde stresul de copiii. Putem doar să ne rescriem felul în care relaționăm cu viața noastră în așa fel încât să nu avem ce-ascunde.
Autor Psiholog Miruna Stănculescu
Citeste continuarea: 1 2
