Aș începe cu o glumă… Cum știi dacă e copilul sau prietenul tău? Simplu. Te uiți în certificatul lui de naștere; dacă figurezi ca mamă sau ca tată, atunci e copilul tău și n-are cum să fie prietenul tău. Dincolo de glumă, mi se întâmplă să văd deseori prin magazine părinți care nu se descurcă deloc cu propria progenitură. Văd, la fel de des, adolescenți cu atitudini care vădesc probleme serioase de comportament. Eu cred că suntem martorii rezultatelor lipsei de disciplină parentală. Pare că atitudinea parentală a trecut de la violență (ceea ce este un lucru bun) la lipsa oricăror impuneri (ceea ce nu mai e un lucru la fel de bun). Și, ori de câte ori, văd un părinte prin supermarket care are probleme cu rezolvarea unei dileme care implică o napolitană, mă întreb ce se va întâmplă niște ani mai târziu când dilema va include alcool, marihuana sau învățatul pentru bacalaureat.
Sigur că părinții sunt datori să își învețe progenitura ce înseamnă dragostea și valorizarea necondiționată. Ce înseamnă acceptarea și ce înseamnă ajutorul necondiționat. Dar e tot treaba părintelui să-și învețe copilul să suporte un „nu” hotârât sau să gestioneze frustrarea derivată firesc din respectarea unor limite impuse. Nu de alta, dar părintele e singurul care poate face asta cu dragoste și considerație maximă. Restul lumii cu care viitorul adult va da nas în nas mai devreme sau mai târziu, va spune, doar „nu” și „pe aici nu se trece” presupunând că omul nu le aude atunci pentru prima dată în viață.
