Psiholog Miruna Stănculescu: Copilul dificil – mit sau realitate?

„Nu mai știu cum să mă înțeleg cu copilul meu. E un copil atât de dificil. Aș vrea să vedeți dacă e în regulă.” „Am un copil dificil și nu mai știu ce să mă fac. Aș vrea să vin cu el la dvs. să lucrați cu el” „Copilul meu are o problemă, nu pot să îl fac să mă asculte. Aș vrea să îi faceți o evaluare”. Cam așa sună prima interacțiune între un terapeut și un părinte care simte că e depășit de situația în care a ajuns cu propriul copil. Eu am o regulă. Prima ședință e întotdeauna a părinților. Copilul, adică pacientul desemnat, nu participă. De cele mai multe ori, și următoarele sunt tot cu părinții. Pentru că, tot de cele mai multe ori, părinții descoperă că pot reintra în posesia relației cu propriul copil. Ne place sau nu, chiar și în cazul în care există o predispoziție biologică (sau chiar un diagnostic ca ADHD, de exemplu) tot noi, părinții avem nevoie să rămânem la cârma relației părinte-copil. Și chiar și atunci tot avem nevoie să ne adaptăm stilul de parenting pentru a facilita adaptarea copilului.

 

Dar haideți să definim ce înseamnă un copil dificil. Prin 1977, știința ajungea la concluzia că, atunci când vorbim despre copii, există trei tipuri de temperamente: cuminți, dificili și “greu de încălzit”. “Cuminții” (cam 40% din total) erau definiți cei cu o atitudine și emotivitate pozitivă, flexibili și ușor adaptabili în situații noi. Cei “dificili” (10%) erau exact opusul, adică cu iregularități în programul de somn sau de alimentație, cu dificultăți de adaptare și cu reacții emoționale intense și imprevizibile. Cei “greu de încălzit” (15%) erau caracterizați ca fiind cei care “se pornesc mai greu” adică au nevoie de timp pentru a se adapta unei situații noi și cu tendința de a reacționa prin evitare. După cum reiese dacă adunăm procentele, 35% dintre copiii rămâneau afară din vreo categorie clară, putând să împrumute din mai multe. Procentele s-au mai schimabt de atunci dar categorisirea este încă valabilă. Ca psihoterapeut, nu mă omor după etichete, știu fiind faptul că sunt ușor de pus și greu de dezlipit.

Unul dintre motivele impotrivirii mele la etichetarea copilului este acela că, deși este adevărat că un copil poate avea o predispoziție biologică menită să îl încadreze într-una sau alta dintre categorii, la fel de adevărat este că o problemă de atitudine a părintelui poate face din cel mai “cuminte” copil, unul “dificil”. Mergând pe același raționament, un părinte care are atitudinea și abordarea corectă poate ajuta un copil “dificil” să se încadreze armonios în mediul de viață și de școală.

Citeste continuarea: 1 2