Nu cred că dragostea este ingredientul-cheie în creșterea unui copil. Am văzut prea mulți părinți care, în numele iubirii, mutilează – uneori, cu cele mai bune intenții.
În numele iubirii, mulți copii devin dependenți și fricoși, opoziționiști sau blazați, incapabili să își trăiască mai târziu propria viață, de teamă să nu dezamăgească, de teamă că nu dau înapoi, cu recunoștință, către ceea ce părinții lor le-au amintit mereu că înseamnă un sacrificiu în numele creșterii lor.
”Eu ți-am dat tot ce am avut! E timpul ca tu să mă răsplătești.” este una dintre cele mai degrandante tranzacții pe care, din așa-zisă iubire, părinții le fac cu propriii copii, cu mult înainte ca aceștia să aibă un cuvânt de spus. Câți dintre noi adulții, nu simțim, la un moment dat, că trăim, de fapt, viața altcuiva? Câți dintre noi am ales lucruri cu ochii închiși pentru că îi mulțumeam pe părinții noștri sau, pur și simplu, din jenă, din teamă, din sfiala că am rupe un contract solemn, pe care, culmea, nu l-am semnat niciodată?
Ingredientul-cheie în buna creștere a unui copil ține – nu de cât de iubitor este adultul, ci de cât de conștient este. O mulțime din reflexele noastre de educare se datorează programului inconștient, de la baza identității noastre, pus acolo, fără drept de apel, de părinții și profesorii noștri, când eram tare mici și incapabili să distingem răul dincolo de presupusele bune intenții.
Câte sintagme și afirmații inconștiente, dobândite de la părinții părinților noștri, avem? Câte ne ghidează alegerile întru amorțirea spiritului copiilor noștri?
Nu, nu este vorba despre o învinovățire a unor generații întregi de mame și tați. Și ei au ales cum știau mai bine pentru noi – mai ales, în condițiile în care mulți au, încă în viață, bunici și străbunici care au crescut cu bătaie, rușine și cu vorbă grea.
Este, însă, momentul în care ar trebui să conștientizăm că toate clișeele noastre despre iubire: cadourile, pupăcelile, revărsările pătimașe de tandrețuri, laudele, validările, protecționismul – nu exclud, în cazul aceluiași părinte, izbucnirile de nervi, amenințările, jignirile, șantajul și condiționările, frica de ratare și impunerea contractului ”eu îți dau – e rândul tău să-mi dai”, ”fă-mă mândru de tine – doar am muncit atât, să te cresc. Unde este mulțumirea mea?”.
În regnul uman, niciun individ nu datorează nimănui nimic. Fiecare își datorează șieși. Își datorează să crească, să ajungă un adult capabil să iubească fără așteptări, fără să își transforme relațiile într-un fel de comerț sau schimb echitabil. Cu atât mai rău este când practicăm asta cu cei care vin în viață, prin noi.
Trăiesc de 20 de ani la rădăcina multor feluri de iubiri pentru propriul copil: iubiri severe, iubiri pătimașe, iubiri anxioase, iubiri prietenoase, iubiri miloase – toate, iubiri care formează dependențe, nevoia de aprecierea celăluilalt și satisfaceri egoiste. Puțini dintre părinții pe care îi cunosc știu să iubească fără să se bage și pe sine în ecuația asta, cu autoritatea posesorului către obiectul posedat:copilul. Am văzut mulți dintre acești copii crescând cu teama de a fi ei înșiși, uitând de sine și adecvându-și emoțiile sau faptele la ceea ce dă bine în lumea adultului și către mulțumirea orgoliului lui.
Nu, nu vorbesc de educația bunelor maniere, de codul social pe care îl aplicăm cu toții, din nevoia de a nu ne călca pe picioare prea des.
Vorbesc despre măduva identității personale – despre cum am văzut eu că dispar simțul de aventură, curiozitatea, sinceritatea, curajul și vocea personală – sufocate de nevoile adulților, de fricile lor, de condiționările lor inconștiente.
Unul dintre cele mai tulburătoare exemple despre cum să iubești cu inima amorțită și ochii închiși este felul în care copiii sunt puși să învețe la școală: cu frică, de rușine, cu dinții strânși în competiții false și cu răsuflarea peste umăr a părintelui care trebuie satisfăcut.
Ca să fii un părinte conștient, trebuie să lași la o parte scuza și camuflajul pe care ți le oferă iubirea. Știu multe învățătoare care țipă la elevi, îi umilesc, îi compară, îi domină și îi subjugă, dar care pretind că, totuși, îi iubesc. Din nevoia lor de relevanță, carieră și succes, sufletul celor mici este eliminat din ecuație. Rezultatele externe, felul în care fiecare reușește să strea drepți, să rezolve contratimp sau să memoreze aduc iluzia eficienței pedagogice.
Nu, nu e vorba de iubire. Ci de dependență, de nevoia de a fi semnificativi pentru celălalt, pentru că nu ne simțim semnificativi pentru noi înșine.
A iubi conștient este o treaptă de evoluție spirituală. Când ești prezent, descătușat de convingerile care ți-au fost turnate în cap înainte de a avea vreun filtru rațional pentru ele, când ești eliberat de fricile ratării induse de societate, carierism și nevoia de a fi apreciat de celălalt ca să te iubești pe tine, abia atunci ești pregătit să fii părinte. Altfel, a avea copii este biologie.
A îi crește, însă, înseamnă a avolua spiritual, dincolo de condiționările culturii dominante.
Cum arată convingerile și acțiunile unui părinte conștient? Am adaptat mai jos câteva sfaturi din textele pentru părinții luminați. Totul este dificil, contraintuitiv; simți nevoia să te înfurii și să protestezi când le citești. Haideți să o facem împreună!
- Un părinte conștient știe că, deși este cel care îi arată copilului său modul său de a vedea lumea, deocamdată – tot el este cel care învață, la rândul său, de la cel mic, despre propriile limitări, despre butoanele care îi declanșează panici, dureri mai vechi și neîmpliniri. Un părinte conștient știe că are cel puțin la fel de mult de învățat de la copilul lui.
