Nu mi-a placut niciodata alegerea Sophiei. Nu, nu filmul, care e minunat, ci alegerea in sine facuta de eroina. Sa fii nevoit sa alegi intre un copil si altul e cosmarul oricarui parinte, dar in cazul din film decizia Sophiei m-a scos intotdeauna din sarite, pentru ca nu a fost bazata pe ratiune (fetita ar fi putut sta cu ea, in lagarul femeilor si ar fi putut avea grija de ea, baietelul singur… n-a avut nici o sansa), ci pe preferinta evidenta, de suflet, a mamei.
Ca sa intelegi: am crescut cu un frate mai mare, preferatul evident al intregii familii, inclusiv al parintilor. El era frumosul, desteptul, premiantul, de la el se asteptau toti la mari realizari, de la mine… nu prea stiau la ce sa se astepte. Viata nu s-a conformat planurilor lor, insa m-a durut multi ani nedreptatea fatisa. Sensibila la acest aspect am fost atenta la familiile din jur si, cu toate ca am vazut si exceptii minunate, cred ca, in ciuda faptului ca isi iubesc toti copiii, majoritatea parintilor, si in special a mamelor, au in sufletul lor, intr-un loc nemarturisit poate nici in oglinda, o anumita slabiciune pentru unul dintre ei, slabiciune manifestata sau nu, in functie de cat e de constientizata. Am auzit mame spunand ca nu-si iubesc unii copii mai mult, ci doar diferit. Altele spun ca ii iubesc pe toti la fel, dar pe unul il plac mai mult, fie pentru ca seamana cu ele la fire, fie pentru ca le face mai mare placere timpul petrecut cu acel copil decat cu ceilalti, care ori sunt mai galagiosi, ori au preocupari care pe mama o lasa rece.
Sigur ca o astfel de situatie afecteaza ambii copii si asta o spune orice psiholog, insa felul in care sunt afectati depinde de personalitatea fiecaruia. De exemplu, eu nu i-am purtat niciodata pica fratelui meu, nici macar o clipa, pentru ca am stiut ca el nu avea nici o vina, insa cunosc oameni, adulti acum, a caror relatie cu fratii lor a fost subminata pentru totdeauna de acest gen de favoritism. Unii copii ne-preferati se indarjesc si lupta toata viata sa-si demonstreze valoarea in ochii parintilor care i-au desconsiderat, devenind astfel deseori oameni de succes, altii sunt doborati, isi pierd increderea in sine si nici macar nu incearca sa-si valorifice si sa-si cunoasca potentialul pentru ca… li s-a spus mereu (in cuvinte sau nu) ca nu au nici un potential, iar altii (probabil cei mai fericiti, dar si cei mai putini) reusesc sa rupa cercul si… sa nu le pese de felul in care au fost tratati in copilarie, traindu-si viata liberi, dupa propriile reguli. Insa, vrem nu vrem, experientele copilariei sunt cele care raman cu noi tot restul vietii.
De aceea trebuie sa navigam cu grija prin viata copiilor nostri, incercand sa lasam cat mai putine rani. Sigur ca toti facem greseli, e firesc, uman si normal si, atata timp cat iubirea pentru copil este neclintita, iar greselile sunt neintentionate, le vezi, le recunosti si le corectezi, acestea sunt deseori o ocazie de a-ti invata copilul lectiile responsabilitatii, acceptarii, iertarii si de a deveni mai apropiati.
Tu ce crezi: au mamele copii preferati? Consideri ca astfel de situatii sunt exceptii sau mai raspandite decat credem?
