Un pacient de-al meu, Frank, 68 de ani, bolnav de cancer la plamani, mi-a spus intr-o zi: “John este cu mine acum. Il vezi? E acolo in scaun…”. John, era fiul lui Frank… Fusese omorat in razboiul din Vietnam. I-am spus ca nu-l vad, dar apoi l-am intrebat “Cum arata John?”. “Oh, e frumos in uniforma! Mi-a spus ca este timpul sa plec!”. La scurt timp dupa aceea, Frank a murit impacat, in somn.
Si-apoi Hank, mi-a spus cu o zi inainte sa moara ca l-a vizitat Shawn. Era imposibil ca fiul sau Shawn sa fi venit, in persoana, pentru ca era la inchisoare. Insa Hank l-a vazut. “Trebuia sa-i spun ca l-am iertat si ca-l iubesc!”, mi-a spus Hank.
Si-atunci mi-am dat seama de ceva. Cu cat pacientii se apropie mai mult de moarte, cu atat ochii si simturile lor se deschid catre o realitate la care noi nici nu visam. Unul dupa altul, toti pacientii mei mi-au povestit despre spirite, ingeri, rude moarte sau nu. Si mai presus de toate, cu totii il simteau mai aproape pe Dumnezeu. Indiferent cum a fost viata lor de dinainte, cu cat se apropiau mai mult de moarte, cu atat erau mai constienti de Dumnezeu si ii cautau iertarea. Daca inainte se contraziceau cu mine despre credinta si Dumnezeu, intr-un final, toti au sfarsit rugandu-se.
