Oricât de tare ai vrea să fii, sunt momente în viaţă când pur şi simplu ai nevoie de cineva care să-ţi ofere o mână de ajutor, un umăr pe care să plângi sau care să-ţi spună exact acele cuvinte care să te facă să revii “la viaţă”. Un singur om poate face diferenţa şi, de la omul care nu are deloc încredere în forţele proprii, să devii o persoană încrezătoare, cu picioarele bine înfipte în pământ.
Aceasta este povestea unei profesoare de gimnaziu: Doamna Thompson. În prima zi de şcoală, când a făcut cunoştinţă cu elevii ei de clasa a V-a, i-a minţit: „Vă iubesc pe toţi la fel!”, le-a spus ea cu aceeaşi seninătate cu care toate profesoarele le spun asta elevilor lor. Dar era imposibil, mai ales că în primul rând, sta un băieţel pe nume Teddy Stoddard. Doamna Thompson îl urmărise de anul trecut. Îl observase că nu se juca deloc cu ceilalţi copii, că hainele lui erau şleampete şi că tot timpul era murdar. Şi Teddy ştia cum să se facă neplăcut. Doamna Thompson se gândea deja cu ce plăcere îi va da cele mai mici note.
Potrivit regulamentului şcolii, Doamna Thompson trebuia să citească recomandările făcute de fiecare profesoară în parte la finalul anului, până atunci. Profesoara din clasa I a scris: „Teddy este un băiat excelent, tot timpul cu zâmbetul pe buze. Îşi face temele cu atenţie şi este foarte politicos. Este o plăcere să-l ai în clasă!”. Profesoara din clasa a II-a a scris: „Teddy este un elev excepţional. Toţi copiii îi iubesc. Are însă probleme acasă, pentru că mama este bolnavă într-un stadiu terminal, deci viaţa lui e un adevărat zbucium!”. Profesoara din clasa a III-a a menţionat: „Moartea mamei lui l-a lovit din plin. Încearcă să-şi dea silinţa, dar tată lui nu-l ajută deloc. În curând va fi pierdut dacă nu-l ajută nimeni!”. Ultimul comentariu, al profesoarei din clasa a IV-a spunea: „Teddy este foarte retras şi nu arată mare interes faţă de şcoală. Nu are mulţi prieteni şi câteodată doarme în clasă”.
Citind aceste descrieri, Doamna Thompson a înţeles care este problema şi a fost chiar ruşinată de sentimentele de dinainte. Cel mai prost s-a simţit când copiii i-au adus cadouri de Crăciun. Toate au fost împachetate frumos, cu funde strălucitoare. Mai puţin al lui Teddy. Cadoul lui era împachetat stângace, în hârtie maro, probabil de la o pungă de cumpărături. Doamna Thompson şi-a luat inima în dinţi şi a deschis cadoul. Înăuntru era o braţară cu câteva ştrasuri lipsă şi o sticlă de parfum plină un sfert. Toţi copiii au râs când Doamna Thompson, încântată, şi-a pus brăţara la mână şi şi-a dat cu puţin parfum. Teddy a aşteptat să plece toţi copiii, apoi s-a apropiat de profesoară şi i-a spus. “Doamna Thompson, astăzi aţi mirosit ca mama mea”. Doamna Thompson a izbucnit în lacrimi şi şi-a promis că nu-i va mai învăţa pe copii doar să citească, să scrie sau să facă socoteli. Ci se va implica în viaţa şi în educarea lor.
Doamna Thompson le-a acordat tuturor atenţie, dar mai mult lui Teddy. A lucrat cu el până când mintea lui s-a limpezit. Cu cât îl încuraja mai mult, cu atât devenea mai activ. Iar la finalul anului, Teddy a fost cel mai bun din clasă. Şi, deşi, le spuseseră tuturor că îi iubeşte la fel, Teddy era preferatul ei.
Anul următor, Doamna Thompson a primit pe sub uşă un bilet. “Sunteţi cea mai bună profesoară pe care am avut-o în toată viaţa mea! Teddy”… Au trecut 6 ani, fără ca Doamna Thompson să mai aibă vreo veste. Şi a venit. Teddy o anunţa că a terminat liceul, al treilea din clasa lui, şi că ea rămăsese cea mai bună profesoară din viaţa lui.
Patru ani mai târziu, Doamna Thompson a primit altă scrisoare. Teddy o anunţa că s-a ţinut de şcoală, că a învăţat şi că acum termină facultatea cu onoruri. Şi a încheiat asigurând-o că încă este cea mai bună profesoară din viaţa lui.
Şi au mai trecut patru ani. În scrisoare i-a povestit că nu s-a oprit din studiat şi a decis să meargă mai departe. N-a uitat să menţioneze că este încă cea mai bună profesoară. Scrisoarea era semnată Dr. Theodore F. Stoddard.
Deşi se aştepta ca aceea să fie ultima pe care o va primi de la Teddy, Doamna Thompson a fost surprinsă ca de un nou mesaj. “Am cunoscut o fată cu care mă voi căsători. Tata a murit acum câţiva ani şi mă întrebam dacă aţi vrea să-mi faceţi onoarea de a sta la nuntă în locul rezervat părinţilor mirelui?”. Doamna Thompson a acceptat şi, mai mult decât atât, la nuntă a purtat ceva de preţ: brăţara pe care o primise de la Teddy de Crăciun, şi s-a dat cu parfumul care lui Teddy îi amintea de mama lui.
Când s-au întâlnit, Dr. Stoddard a îmbrăţişat-o pe Doamna Thompson şi i-a şoptit la ureche “Mulţumesc, Doamnă Thompson, că aţi crezut în mine! Vă mulţumesc că m-aţi făcut să mă simt important şi asta a făcut diferenţa!”. Cu lacrimi în ochi, Doamna Thompson i-a spus: “Oh, Teddy, n-ai înţeles. Tu m-ai învăţat să fac diferenţa. Tu m-ai învăţat că înseamnă de fapt să fii profesoară!”.
Sursa: Elizabeth Silance Ballard – “Three Letters from Teddy” – New York: Simon&Schuster, 1994.
