De indata ce a fost creata, oaia a descoperit ca era cel mai slab animal.
Mereu ii tremura inima ca nu cumva sa fie atacata de alte animale mai puternice si mai fioroase.
Nu stia defel cum avea sa se apere de-a lungul vietii sale.
Se intoarse la Creatorul sau si ii povesti ce frici avea si ce patimea.
– Vrei ceva ca sa te aperi? o intreba cu blandete Dumnezeu.
– Da.
– Ce ai zice de o pereche de colti ascutiti?
Oaia dadu din cap:
– Cum as putea sa mananc asa, cu acei colti, din iarba frageda pe care Tu ne-o daruiesti? Si apoi, as avea o infatisare dezgustatoare.
– Ai vrea mai degraba niste gheare puternice?
– A, nu, poate mi-ar veni cheful sa le folosesc si cand nu s-ar cuveni…
– Ai putea atunci sa ai saliva inveninata, urma Domnul cu rabdare.
– Nici pomeneala. As fi urata si alungata de toti, asa cum se intampla cu sarpele.
– Dar de doua coarne tari ce ai zice?
– A, nuu, caci atunci nu m-ar mai mangaia nimeni.
– Dar, pentru a te apara, ai totusi nevoie de ceva care sa faca rau celor ce te ataca…
– Eu sa fac rau cuiva? Nu, nu as putea in ruptul capului si nici nu as vrea, caci nu as mai putea fi fericita. Mai bine raman asa cum sunt.
Noi, fiintele umane, parem a fi pierdut din vedere faptul ca suntem un fel de animale care nu au nici macar blana sau colti ascutiti pentru aparare.
Dar marea revelatie apare atunci cand realizam ca nu rautatea, ci umanitatea este cea care ne ocroteste: acea capacitate de a-i iubi pe ceilalti si de a primi iubirea pe care doresc sa ne-o ofere ceilalti.
Nu duritatea ne daruieste pacea in timpul noptii, ci tocmai blandetea, aceea care ii face pe cei de langa noi sa doreasca a ne invalui cu iubirea lor.
Adevarata putere a omului consta in blandetea sa.
