Robby era un baietel de 11 ani cand mama lui l-a adus la prima lui lectie de pian. Ca profesor de pian, prefer ca elevii mei (in special baietii) sa inceapa mai devreme studiul pianului. I-am spus asta si lui Robby, mai ales ca varsta lui era un pic mai inaintata decat media celor ce debuteaza la cursurile de pian, dar el m-a rugat sa il primesc pentru ca acesta este visul mamei lui: sa-l auda cantand la pian. Asa ca l-am acceptat.
Robby a inceput lectiile de pian, insa de fiecare data imi dadeam seama ca nu are nici o sansa. Oricat de mult se straduia, nu simtea notele, nu simtea ritmul. Insa, cumva, reusea sa treaca testele pe care le dadeam tuturor elevilor mei.
Timp de cateva luni, s-a tot straduit, a tot incercat, nu s-a dat batut, si simteam nevoia sa-l incurajez. La sfarsitul fiecarei lectii spunea “Mama mea ma va auzi cantand la pian intr-o buna zi!”. Dar imi parea fara speranta de reusite. Nu avea acea abilitate innascuta, necesara ca sa poti straluci cu adevarat, nu doar sa interpretezi partituri corect.
O vedeam pe mama lui de la distanta, cand il aducea pe Robby si-l astepta in masina ei veche sa-l ia inapoi. Imi facea tot timpul cu mana si imi zambea, insa niciodata nu a venit inauntru.
Intr-o buna zi, Robby n-a mai venit la ore. Am vrut sa-l sun dar, gandindu-ma la lipsa abilitatilor lui, am crezut ca s-a indreptat catre altceva. Mai mult, eram bucuroasa ca nu mai vine, imi spuneam ca imi face reclama proasta.
Cateva saptamani mai tarziu, le-am trimis tuturor elevilor mei invitatie sa participe la un recital al scolii. Spre surprinderea mea, Robby a aflat si mi-a cerut permisiunea sa participe si el l-a recital. I-am explicat ca nu pot urca pe scena decat elevii de-acum si ca el n-a mai venit de multa vreme… Mi-a raspuns ca mama lui s-a imbolnavit si nu l-a mai putut aduce. Dar el a tot exersat in acest rastimp. “Va rog, domnisoara, TREBUIE sa cant!”, a insistat el. Nu stiu ce m-a facut sa accept. Poate tenacitatea lui sau poate o voce interioara care-mi spunea ca totul va fi bine.
A venit si seara recitalului. Sala era plina de parinti, rude si prieteni. L-am pus pe Robby ultimul in program. Mi-am spus ca daca nu va canta bine nu va avea cum sa strice totul. Spectacolul a fost un real succes. Toti elevii au fost la inaltime. Apoi a venit randul lui Robby. Hainele ii erau sifonate si ponosite, parul zburlit si neingrijit. “De ce nu a venit imbracat ca ceilalti?! De ce nu i-o fi facut mama lui freza, macar pentru seara asta speciala?”, ma gandeam.
Robby s-a asezat la pian. Am ramas muta cand a anuntat ce pregatise: Concertul 21 de Mozart. Era o partitura prea grea pentru copii de varsta lui, in special pentru un copil fara talent cum il consideram eu pe Robby.
Nu eram pregatita emotional pentru ceea ce a urmat. N-am auzit pe nimeni de varsta lui care sa cante Mozart atat de bine. Dupa 6 minute si jumatate a incheiat recitalul intr-un crescendo care a ridicat sala in picioare.
Am izbucnit in plans, coplesita de uluire si emotie, am alergat pe scena si l-am imbratisat pe Robby cu bucurie. “Nu te-am auzit niciodata cantand asa la pian, Robby! Cum ai facut asta?”.
La microfon Robby, modest ca mereu, a explicat cu voce emotionata. Mie si tuturor: “Domnisoara, va mai aduceti aminte cand v-am spus ca mama mea este bolnava?! Mama mea a fost bolnava de cancer si a murit in dimineata asta. Stiti, se nascuse surda asa ca astazi este prima data cand m-a auzit cantand. De aceea am vrut sa fie ceva special!”. Nu cred sa fi existat atunci, in acea sala, vreo o pereche de ochi care sa nu fi fost inlacrimata.
Pana si oamenii de la Asistenta sociala care il insotisera pe Robby aveau ochii inrositi de lacrimi si emotie.
Si atunci mi-am dat seama cat de goala ar fi fost viata mea daca nu l-as fi acceptat pe Robby elev. Nu am avut niciodata un mentor, dar in seara aceea Robby a fost mentorul meu. El a devenit profesor iar eu elev. Intrucat el e cel care m-a invatat ce inseamna perseverenta si dragostea, ce inseamna sa crezi in tine dincolo de limite, de tot si toate. M-a mai invatat ce inseamna sa iti asumi riscul sa crezi in oameni chiar daca uneori nu stii de ce, lasandu-te purtat de intuitie.
Aceasta este o poveste bazata pe un caz real. Ea are menirea sa ne arate ca fiecare dintre noi putem crea acel ceva diferit, in bine. Fiecare in parte avem zilnic mii de oportunitati de a ajuta in implinirea planurilor divine ale vietii. Multe pot parea interactiuni banale dintre oameni si nu te-ai astepta ca in spatele lor de fapt exista permanent intrebarea si alegerea: “Dam mai departe scanteia flacarii divine sau nu?”.
Mai multe povesti de suflet gasiti aici.
