Ea avea 6 ani cand am intalnit-o prima data, pe plaja. Veneam pe aceasta plaja de la vreo 10 kilometri distanta, ori de cate ori mi se parea ca lumea isi inchide portile pentru mine. Parca mi-o aduc aminte. Construia un castel de nisip sau ceva si de-odata isi ridica ochii ei albastri ca marea spre mine si-mi spuse.
“Buna!”
I-am raspuns mormaind, nu aveam chef sa vorbesc cu un copil in acel moment.
“Construiesc, stii?!”, imi spune.
“Da, vad. Ce construiesti?”, am intrebat eu asa, fara sa ma intereseze neaparat.
“Ah, nu stiu! Vreau doar sa simt nisipul”.
Ce bine suna! “Sa simti nisipul!”. Mi-am dat imediat pantofii jos. Un fluierar si-a facut aparitia.
“Hei, uite-l pe Joy! (n.r. – bucurie)
“Cine e?”
“Joy. Mama spune ca fluierarii aduc bucurie”.
Pasarea si-a vazut de treaba si a plecat. “Pa-pa, bucurie! Salut, tristete!”, am mormait printre dinti si mi-am continuat drumul. Eram deprimat. Viata mea era un haos total.
“Cum tee cheamaa?”, aud in urma mea si-n minte imi ziceam “O, Doamne, nu mai scap de ea?!”
“Robert!”
“Eu sunt Wendi, am 6 ani!”
“Imi pare bine de cunostinta, Wendy!”
A chicotit: “Stii ca esti amuzant?!”
In ciuda starii proaste pe care o aveam am ras alaturi de ea si am plecat mai departe. Chicotelile ei parca ma urmareau.
“Sa mai vii, domnule R. Ne vom distra din nou”.
Au trecut zile si saptamani pe care le-am petrecut mai mult pentru altii decat pentru mine: intalniri, sedinte, o mama suferinda… Intr-o dimineata, soarele stralucea asa ca mi-am spus “Am nevoie de un fluierar!”. Mi-am luat haina si am plecat. Marea parca ma astepta. Briza era rece, dar nu conta. Ma plimbam pe mal incercand sa-mi revin. Cand de-odata am auzit o voce cunoscuta pe care o uitasem…
“Buna, domnule R! Vrei sa ne jucam?”
“Si, la ce te gandesti?”, i-am raspuns pe un ton iritat.
“Nu stiu! Ce vrei tu?”
“Hmmm, ce zici de sarade?”, am intrebat eu sarcastic.
“Sarade??? Nu stiu cum se joaca!”
“Bine, atunci hai sa ne plimbam”. Abia atunci mi-am dat seama ce chip de inger are.
“Unde stai?”, am intrebat.
“Uite acolo!” si mi-a aratat un rand de casute de vacanta.
“Ce ciudat!”, ma gandeam. Nu-mi inchipuiam ca cineva ar putea ocupa o casuta de vacanta pe timp de iarna.
“La ce scoala mergi?”, intreb din nou.
“Nu merg la scoala. Mami zice ca sunt in vacanta”.
Fetita a continuat sa vorbeasca in timp ce ne plimbam pe tarm, insa mintea mea era aiurea. Wendy imi zambea si, surprinzator, ma simteam mai bine. Era timpul sa plec spre casa si fetita imi spuse ca a fost inca o zi fericita. Am zambit si am fost de acord cu ea.
Trei saptamani mai tarziu am plecat in fuga inspre mare. N-aveam nici un chef de Wendy. Cred chiar ca am si vazut-o pe mama ei stand pe veranda si mi-as fi dorit sa-si mai tina copila acasa.
“Asculta!”, i-am spus pe un ton dur. “Daca nu te superi, as vrea sa fiu singur in clipa asta!”
“De ce?”, mi-a raspuns ea pe un ton stins. Si cand m-am uitat la ea mi s-a parut ca e cam palida si fara suflu.
“Pentru ca mama mea a murit!”, am tipat. Dar in acelasi moment m-am certat pe mine insumi: “Doamne, cum am putut sa-i spun asa ceva unei fetite!”
“Oh”, mi-a raspuns incet. “Atunci, este o zi trista!”
“DA! Si azi, si ieri, si alaltaieri! Pleaca!
“Si a durut?”, ma intreaba.
“Ce sa doara?”, i-am raspuns disperat.
“Cand a murit?”
“Da, a durut. Bineinteles ca a durut!!!”, i-am raspuns eu fara sa-mi dau seama.
De-atunci nu ne-am mai vazut. Trecuse o luna si mai bine de cand nu mai mersesem pe plaja. M-am uitat dupa ea, dar n-am vazut-o. Ma simteam vinovat si chiar rusinat de sentimentul ca imi era dor de ea. Mi-am luat inima in dinti si am pornit-o spre casuta in care locuia.
“Buna!”, i-am spus mamei ei, care m-a intampinat pe veranda. “Sunt Robert! Ma plimbam pe plaja si mi s-a facut dor de fiica ta. Am trecut sa vad ce mai face…”
“O, da! Buna, Robert! Intra te rog. Wendy mi-a spus atatea despre tine. Imi cer iertare ca am lasat-o sa te bata atata la cap!”
“Oh, nu-i nici o problema. E o fetita incantatoare”, i-am raspuns eu, dandu-mi seama in acel moment ca si credeam ceea ce spusesem cateva secunde mai devreme. “Unde e?”, am intrebat.
“Wendy a murit saptamana trecuta, Robert! Avea leucemie. Probabil ca nu ti-a spus”.
M-a luat cu ameteala. M-am asezat pe un scaun. Respiratia mi s-a oprit.
“Ii placea la nebunie plaja asta, asa ca, in momentul in care mi-a cerut sa locuim aici, nu i-am putut spune nu. Se simtea bine aici si imi spunea ca are multe <<zile fericite>> cum le zicea ea. Insa in ultimele saptamani starea ei s-a inrautatit…”, povestea mama lui Wendy cu o voce din ce in ce mai pierduta… “Stii, a lasat ceva pentru tine. Sper sa-l gasesc. Asteapta numai putin, te rog”.
Nici nu stiu ce i-am raspuns. Mintea mea alerga nebuna in incercarea de a gasi ceva dragut sa-i spun tinerei femei. Apoi a revenit si mi-a inmanat un plic pe care scria “Pentru domnul R.” cu litere mari si ingrosate. Inauntru era o foaie desenata cu o plaja aurie, o mare albastra si o pasare bruna. Iar dedesubt scria cu majuscule: “UN FLUIERAR SA ITI ADUCA BUCURIE!”.
Lacrimile mi-au navalit instantaneu, iar o inima care de multa vreme n-a mai simtit iubirea s-a deschis larg. Am luat-o pe mama lui Wendy in brate si nu mai incetam sa-i spun “Imi pare rau! Imi pare rau! Imi pare rau!”. Ne tineam in brate si plangeam impreuna.
Am si acum pictura pe birou. Sase cuvinte, cate unu pentru fiecare anisor din viata ei, care m-au invatat ce inseamna armonia, curajul si dragostea neconditionata. Un dar de la un copil cu ochii albastri ca marea, cu parul ca nisipul, care m-a invatat ce inseamna sa iubesti.
Aceasta poveste este inspirata de o intamplare reala. Este o lectie de viata din care fiecare are de invatat ca tot ce-ti trebuie in viata este sa te bucuri de ea si sa-i iubesti pe ceilalti. Daca-l urasti pe cel de langa tine, de fapt te iubesti pe sine din ce in ce mai putin. Viata e complicata, e dura si traumatizanta, insa nu trebuie sa te indepartezi de la ceea ce este cel mai important: iubirea pentru ceilalti. Asa ca, incepand cu acest weekend, imbratisati-i o data in plus pe cei dragi, opriti-va din treburile pe care le aveti de facut si bucurati-va de viata.
