Mi-au dat 4 luni. Scurt, inflexibil, nenegociabil. Mi-au zis sa-mi iau gandul de la copii. Daca, prin absurdul zarurilor aruncate de “soarta”, as fi reusit performanta de a trai ca sa aduc pe lume un copil, mi-au zis, cu o indiferenta care imi taia respiratia, ca n-ar fi intelept sa vreau, in mod egoist, sa fac un copil pe care sa-l las fara mama. Ma credeti ca pe un medic il busea un ras pe care si-l abtinea vizibil de greu, in timp ce imi spunea astfel de lucruri, iar eu mijeam ochii cat cepele, in stare de soc, si lacrimile incepusera sa-mi curga necontrolat, fara ca macar sa le simt? Cat de cinici pot fi unii oameni…
A incercat sa ma “consoleze”, sa-si justifice starea care simtise ca nu-mi scapase, cand i-am spus taios: “Deja ma priviti ca pe un cadavru ambulant, nu-i asa? O fi amuzanta imaginea asta, probabil…”, facand eforturi de a parea serios, privind in pamant, luandu-mi mana si asigurandu-ma ca nu e posibil sa se insele si ca mi-a livrat ce i-am cerut, adevarul, si ca deja e foarte obisnuit sa dea astfel de vesti oamenilor. A incercat sa-mi “redea” demnitatea umana, prin niste tentative ridicole de a ma flata ca am preferat sa aud adevarul brut, crud, vaicarindu-se ipocrit: “Daca ati sti cati oameni prefera sa auda minciuni frumoase si apoi nici nu stiu ce li se intampla. Spera sa traiasca, saracii, dar mor fara ca macar sa-si dea seama. Dar pe dvs va admir. Putini au puterea sa vrea sa stie adevarul. Sa ma scuzati, n-am putut sa va mint, fiindca mi-ati cerut sa fiu sincer. Imi pare rau ca n-am alte vesti sa va dau, mi-ar fi placut sa va pot spune altceva.” Deja plangeam in hohote, mirata ca nu ma puteam abtine deloc, cu mana in mana lui, a medicului. “Sunteti sigur ca nu exista nicio speranta? Absolut niciuna?” “V-as minti. Chiar nu cred ca exista. E una dintre formele de cancer care ucide cel mai rapid (melanom malign), nu poti negocia cu el, sa mai carpesti, sa mai operezi, sa il mai duci pe picioare, s-o mai lungesti macar cativa ani. E extrem de agresiv.” “Cat timp mai am?” “4 luni, hai, poate 6, ca sa va fac sa va simtiti mai bine, desi nu cred…”
Am beneficiat din plin de liber arbitru. Desi nu simteam ca am niciun fel de cunostinte, de informatii pe care sa-mi pot baza alegerile. Alegeri care, oricum, nu prea erau. Eram dispusa sa fac orice. As fi preferat “autoritatea” unui medic, cineva care sa-mi inspire incredere, dar n-am gasit asa ceva. Nu mi se parea deloc ca ar detine vreunul vreun adevar universal. N-aveam nevoie sa fiu descarnata si de ultima demnitate umana, asa cum o percepeam eu, aceea de a nu fi privita deja ca un cadavru, ca un minus unul la evidenta sociala. N-aveam nevoie de mila, de compasiune, de nimic altceva, n-aveam decat o imperioasa nevoie de a intelege ce mi se intampla. Imi simteam creierul amortit, in stare de soc.
