Paula e blanda si buna. Mama si tatal ei sunt foarte nervosi si isi intorc spatele toata ziua buna ziua. Ei sunt unii dintre vecinii nostri. Ii stim de cand mama Paulei vroia sa ramana insarcinata si nu reusea si s-a rugat fierbinte la Dumnezeu, a mers la cateva biserici facatoare de minuni, s-a rugat cu lacrimi fierbinti, iar Dumnezeu, induplecat de credinta ei, i-a daruit acest copil. Iar femeia a multumit Cerului din tot sufletul ei de proaspata mamica…
Povestea noastra incepe cand Paula avea cinci ani…
Tristetea din ochii ei m-a facut sa cuceresc incet – incet inima si increderea fetitei care este prietena cu fetita mea. Azi un pic, maine un pic, am reusit sa vorbesc cu Paula atunci cand mergem la leagane impreuna, caci mama ei o lasa sa mearga cu noi, are incredere.
“Ieri, tata a spart un pahar; a dat cu pumnul in masa. Mama a inceput sa planga si mi-a dat mie o palma. Nu stiu de ce, poate ca am facut o prostie, mami stie mai bine, nu ma supar, ea e nervoasa din cauza ca mereu se cearta cu tati, iar tati e nervos de la serviciul lui, cred”, imi spuse Paula din senin intr-o zi, dupa ce s-a dat jos de pe un topogan.
Mama Paulei i-a dat o palma pentru ca nu indrazneste sa il palmuiasca pe tatal ei.
Paula merge de la unul la altul si le spune cuvinte nostime pentru a-i face sa rada, incearca sa ii impace. Asa povesteste fetita, mandra ca poate sa faca fapte bune, caci bunica i-a zis ca lui Dumnezeu ii place sa vada cum copiii invata sa faca fapte bune.
Odata cand situatia capatase o intorsatura urata, Paula s-a prefacut ca se otravise pentru a-i face sa se impace la capataiul ei. Dupa un timp, totul reincepu. Paula isi continua munca de furnica si nu dispera.
Cand vine un strain si vede ochii umflati ai mamei si vocea ragusita a tatalui de atata strigat, pentru a evita criticile, Paula spune: “Vezi, e din cauza cepei” sau “Nu stiti un medicament pentru tata? Il doare gatul si nu poate sa vorbeasca”.
Ingrijorata de sufletul prea zbuciumat al acestui copil frumos si bun, prea incarcat de emotiile negative ale parintilor ei, incercam sa ii fim aproape ori de cate ori o intalnim. Insa de ceva vreme, Paula nu mai vine in parc. Mama ne spune ca a plecat la bunici definitiv, ca e mai bine pentru ea asa…
Au trecut cateva luni. Pe scara, la lift, ma intalnesc cu mama Paulei. Plansa, incercanata, suparata, privea in pamant. “Ce mai face Paula, doamna?”. “Paula este bolnava. Este la spital. Are leucemie. Nu mai stiu ce sa fac, incotro sa o apuc, nu inteleg de ce si nu am acesti bani pentru operatia ei…”.
Aflu la ce spital este copilul si merg la mica mea prietena.
Paula are si ea versiunea ei de intamplare: cei doi parinti au continuat sa vorbeasca urat unul cu altul si au decis sa divorteze. Ea nu poate accepta ca munca ei de atata vreme ca sa ii uneasca nu a dat rezultate. Paula povesteste ca a fost trimisa la bunica, impreuna cu ghemotocul de Rik, cainele ei. Cele trei luni departe de mami si tati, in care veneau sa o vada pe rand, ba unul ba altul, i-au umplut sufletul de dor si durere. “Simteam in piept ca un bolovan ce ma apasa si nu ma gandeam decat la ce or face ei doi fara mine ca sa ii impac din nou”.
Paula nu vrea sa coopereze pentru tratamentul ce i se aplica; spune ca nu mai vrea nimic decat pe mami si tati impreuna din nou. Desi ambii vin la fetita zilnic si ambii sunt socati si zdruncinati, totusi ceva lipseste.
Trece o luna in care medicii romani fac tot ce pot pentru copil; mama Paulei incearca sa faca rost de bani de la oricine o poate ajuta pentru operatia indicata de medici, insa tatal ei nu vrea sa auda de ajutor. Are si el mandria lui, o sa se descurce cumva. Scoate apartamentul la vanzare si o trimite pe sotia lui sa locuiasca la bunica (mama lui). Apartamentul este vandut repede. Asa se intampla cand este la mijloc mana lui Dumnezeu.
“Vezi? Avem bani pentru operatie. Mergem in Spania, Emilia. Ai vazut ca medicii au indicat acea clinica drept cea mai potrivita pentru operatia Paulei”, spuse tatal Paulei catre sotia lui de care inca nu divortase, caci orice divort dureaza, mai ales cand la mijloc sunt copii si ceva bunuri. “In Spania????? Dar avem servicii aici. Aici traim! Ce facem noi in Spania?”. “Facem ce va vrea Dumnezeu: intai de toate o facem bine pe Paula si in paralel muncim orice se poate munci. Nu mai conteaza ce joburi sau functii avem aici. Facem ce e de facut acum pentru acest copil”.
Azi asa, maine asa, discutia despre plecare, despre copil, despre groaza ca poate nu va mai exista un viitor, i-a apropiat din nou pe cei doi. Orgoliile lor s-au topit. Nu mai conta nimic. Nimic nu mai avea miza. Ce sens mai avea cine a fost de vina atunci si de ce el a spart paharul de nervi si ea a tipat asa de tare acuzandu-l in fel si chip?. Cu timiditate si lacrimi, s-au luat de mana langa Paula care dormea. Fetita se trezeste si vede doua maini unite, unul de-o parte si celalalt de cealalta parte a patutului ei. Inima ei simte ca primeste adevarata hrana dupa care tanjeste de luni de zile. Nu spune nimic. Se teme ca viseaza. Mai bine tace, poate ca visul va tine mai mult.
Paula este in Spania acum. Bunica ei ma vede intr-o zi la cumparaturi si vine la mine cu inima deschisa si cu o mana tremuranda ma atinge si ma saluta. Tresar. Imi e frica sa intreb ce mai e cu Paula. Multa vreme m-am gandit la ea. Am mai vizitat copilul atat cat timpul si mama ei mi-au permis, dupa care nu am mai stiut nimic de ea, dupa plecarea lor in Spania. Bunica locuieste in Bucuresti insa, desi o stiam de cand mai venea in vizita la vecini cand si cand, nu stiam unde sta. Am sperat ca voi primi candva vesti si m-am rugat ca ele sa fie bune.
“Paula e bine! Operatia a reusit, tratamentul a dat rezultate, iar fiul meu s-a impacat cu sotia lui, Emilia. Dumnezeu mi-a auzit rugile si lui i-a venit mintea la cap. Mi-a marturisit ca a inteles cat de mult a gresit. Amandoi au gresit.” Spunea batrana cu ochii in lacrimi. “Mama, cum e posibil ca doi oameni care stiu ca se iubesc, sa permita ca sub ochii unicului lor copil sa isi arunce venin unul altuia si sa nu realizeze ca veninul acesta ajunge si ataca mai degraba copilul? Acest copil s-a straduit atata vreme sa ne faca sa vedem ce conteaza cu adevarat, dar noi eram prea orbi sa ne certam doar pentru bani, pentru problemele de la serviciu, pentru ca ne acuzam ca nu ne sustinem reciproc suficient de mult asa cum aveam asteptari, ca nu face celalalt ce trebuia facut prin casa si tot asa…”. Asa povestea batrana ca i-a spus la telefon in lungile conversatii pe care le avea cu fiul ei din Spania.
Fiecare parinte si-a gasit de lucru, iar Paula merge acum in clasa I-a in Madrid. Viata celor trei s-a schimbat radical. Necazul i-a scuturat si i-a unit din nou. Asa cum trebuia sa fie de la bun inceput.
M-am tot intrebat multa vreme daca vindecarea completa a fetitei a avut legatura cu impacarea parintilor si cu faptul ca fericirea de a-si vedea familia din nou reunita a fost suficient de puternica incat sa ii mobilizeze corpul sa lupte si sa invinga boala.
Pentru multi dintre cei care cunosc povestei Paulei, minunea divina a vindecarii micutei frumoase si plapande a venit ca o noua invatatura pentru oricine a vrut sa inteleaga ce e de inteles din spatele dramei acestei familii aparent normale, ca a mea, ca a ta.
“Un copil se naste cu dorinta de a fi iubit si de a trai in armonie si nu trece niciodata peste asta” spune o vorba foarte puternica a unui mare intelept.
Gandeste-te la asta si tu si nu o uita niciodata.
Aceasta este o poveste adevarata si sunt bucuroasa ca am putut cunoaste un suflet asa de special de copil precum si manifestarea minunii lui Dumnezeu impreuna cu trezirea la realitate a parintilor ei. Paula si parintii ei traiesc de trei ani in Spania si sunt bine si fericiti toti trei. Am apreciat ca povestea ei poate inspira si alti parinti care inteleg astfel ca sanatatea si starea de bine a copiilor nostri pot fi deseori direct legate de armonia pe care o au in familia lor, cu mami si tati alaturi, aratandu-si iubirea reciproc sub ochii lor.
Oricum nu avem dovezi ca exista o legatura directa. Dar nu ne costa nimic sa iubim. Din contra.
