“Accepta acele lucruri cu care destinul te loveste pe neasteptate si iubeste acei oameni cu care soarta te uneste, dar iubeste-i din toata inima ta.” – Aurelius
Stateam in biserica, pe un rand din spate, tinandu-mi in brate baietelul de 7 luni si, foarte entuziasta, asistam la slujba de Anul Nou. Eram una dintre persoanele curajoase care s-au aventurat pe viscol si troiene de zapada ca sa ajunga pe 1 ianuarie la biserica si sa se roage pentru binele familiei sale si al copilului sau pentru anul care venea. Nu as fi ratat un asemenea moment pentru nimic in lume. Era primul meu An Nou ca mama si in mine se amestecau trairi de femeie, trairi de mama si savuram fiecare clipa de recunostinta pe care o simteam in fata miracolului maternitatii.
In mijlocul slujbei, la un moment dat am observat o familie.
O mama si un tata, la distanta mare unul de celalalt, cu doi fii intre ei, cam de 4-5 anisori. Parintii nu isi vorbeau, erau reci unul cu celalalt si aproape toata bucuria de pe chipul copiilor se topea cand dadeau cu ochii de ei. Stiam prea putine despre acei oameni, ii stiam din vedere din cartier si auzisem ca sunt in divort. Stiam ca mama plecase de acasa cu ceva vreme inainte, lasandu-si sotul in mare durere. Am sperat, vazandu-i impreuna acolo, la biserica, ca s-au impacat. Din pacate, am realizat repede ca acest lucru nu s-a intamplat. Mama baietilor nu era acolo din propria ei vointa, facea mai mult act de prezenta, avea o grimasa pe chip, nu isi baga in seama familia, iar tatal si fiii aveau un chip indurerat. Am simtit durere in inima mea pentru ei si am intuit ca va urma o perioada de mare greutate sufleteasca pentru copii si tatal lor.
Imi tineam copilul in brate si m-am rugat pentru un miracol.
Asta e ideea Craciunului si a Anului Nou, nu-i asa? Sa ai sperante si ele sa devina realitate, mai ales daca primesti o mana de ajutor. Si daca vreo familie din cele cunoscute de mine aveau nevoie de un miracol, aceasta era acea familie. Ma rugam ca acei copii sa fie din nou fericiti, parte dintr-o familie adevarata si iubitoare.
Craciunul a trecut si nu am mai auzit nimic despre familia care imi atinsese asa de tare inima. Saptamanile si lunile care au urmat m-au gasit adancita in responsabilitatile de a avea grija de copilul meu mic si de sotul meu. Era un an al primelor descoperiri: primele Sarbatori, primele cuvinte, primii pasi, prima aniversare. Am uitat repede de familia destramata.
Te mai poate interesa: Ce-si doresc parintii in Anul Nou: Top 6 rezolutii de Revelion
Asta pana cand propria mea familie a inceput sa scartaie.
In mod ironic, am devenit o mama singura cu sase zile inainte de urmatorul Craciun. Acum eu eram cea parasita de partener, iar imaginea lui plecand din casa si lasandu-ma cu baietelul in brate ma urmarea si imi sufoca sufletul. Cum ni s-a intamplat noua asa ceva?
In preajma acelui Craciun de mama singura, disperarea mea a capatat tonuri acute. Peste tot nu vedeam decat cupluri tinandu-se de mana, simboluri romantice de Sarbatori pretutindeni, familii unite si fericite iar durerea pentru pierderea mea s-a adancit. Apoi a venit Ajunul Craciunului. Nu mi-am imaginat cat de dureros poate fi un asemenea Ajun de Craciun. De data aceasta, in acest an, povestea acelui barbat din biserica din anul anterior devenise realitatea mea. Cel mai mult ma simteam tradata de propria mea naivitate si prostie despre ce credeam eu ca inseamna adevarata dragoste. Imaginea pictata cu minutiozitate inca din copilarie despre casnicie si familie acum se destrama. “Fericita pana la adanci batraneti” nu exista pentru mine. Eram furioasa atat pe lumea care perpetueaza aceasta prostie de idee in mintea fetitelor, prin povestile tip Cenusareasa din copilarie dar eram furioasa si pe mine ca am acceptat asemenea minciuni si gogomanii.
Citeste continuarea: 1 2
