Nu suntem niciodata pregatiti cu adevarat sa ne despartim pentru totdeauna de parintii nostri, oricat de mult ne-am pregati sau imbarbata ca acesta este rostul vietii si ca moartea este singura certitudine pe care o avem din prima clipa in care pasim pe acest pamant.
Fentam frica de moarte, frica de separare, de singuratate, de traiul fara ei, cei care ne-au dat viata, cat putem mai bine.
Ii tinem aproape de noi, ii vizitam cat de des putem in tumultul vietii de astazi. Avem grija de ei, le procuram tot ce stim noi mai bine, vitamine, minerale, ingrijire medicala deseori foarte costisitoare.
De dragoste nici nu se mai pune problema, asa cum stim fiecare in parte sa daruim, o facem fara urma de rezerve.
Si ne rugam. Da, ne rugam uneori inca de mici copii, cand dam prima data cu ochii de moartea cuiva, eventual a bunicilor, ca parintii sa ne traiasca mult, mult, pana la adanci batraneti, precum in povestile nemuritoare cele frumoase ale copilariei noastre.
Uneori soarta este buna cu noi si ajungem oameni in toata firea, inca bucurandu-ne de viata parintilor nostri alaturi de noi. Pana intr-o zi. Nu suntem pregatiti vreodata pentru acea zi.
Unii dintre parintii nostri au “norocul” de a iesi din scena vietii rapid, fara mari chinuri sau suferinta. Altii insa au altfel de contracte semnate cu viata si cu sora ei, moartea, adica cu viata de dupa viata, iar desprinderea de cele lumesti nu se face rapid si usor, ci cu ceva chin si suferinta.
Deseori ma intreb care dintre cele doua dureri este mai mare, durerea separarii de un parinte sau durerea de a te simti neputincios in fata suferintei fizice, la pat, a parintelui?
Insa viata ne ofera tot felul de experiente si ne face cunostinta cu trairi noi, emotii necunoscute pana atunci si sosite fara ceva pregatitor inainte. Iar Dumnezeu ne ajuta, ne intareste si ne scoate in cale solutii, caci fara El si fara ele nu am sti sa mergem mai departe.
Am crescut cu conceptia ca un camin de batrani este o solutie la care unii copii recurg ca sa “scape” de povara unui parinte batran si eventual bolnav. Si, evident, am dezaprobat puternic aceasta alternativa.
Acest punct de vedere mi s-a schimbat radical de curand.
Viata m-a trimis in contact repetat cu un camin de bunici din Bucuresti, aflat in apropierea centrului orasului. Sau de parinti. Sau de batrani. Fiecare cum doreste sa ii spuna…
Cand pasesti dincolo de usa curtii, intri intr-o alta lume. Intri un om si iesi altul. Inima mi s-a deschis larg si asa a ramas mult timp, plina de tot felul de emotii ravasitoare. Mintea a tacut total si brusc. Nimic nu mai conta, decat ce vedeam si simteam.
La un camin de bunici, viata se traieste dupa cu totul alte criterii. Orgolii, ambitii, suparari, invidii, judecata, competitie…toate acestea sunt cuvinte si stari de mult apuse. Aici totul se rezuma la o alta emotie: aceea de a trai inca un minut, o ora sau o zi. La a te bucura de banana de la ora 17 sau de ceaiul de la ora 10 alaturi de alti colegi de viata aflata la apus. Pe care ai sansa sa ii mai vezi inca o zi.
Am intalnit oameni care isi dedica viata profesionala sa ofere ingrijire clipa de clipa, din toate punctele de vedere, parintilor si bunicilor altor oameni. Pentru ca, uneori, vine un moment in viata in care descoperi cu uriasa recunostinta ce inseamna ca alti semeni sa isi faca o misiune de viata din a munci pentru recuperarea si viata celor in varsta.
Mancare excelenta, gandita de nutritionisti, de cinci ori pe zi; conditii de cea mai buna calitate, personal medical 24 de ore din 24, multe asistente si infirmiere roind in jurul zecilor de batranei si batranele, timp in care mirosul general este de bine, de curat sau de mancare buna.
Niste batranele stau in curte, printre flori, de vorba. Doua din ele sunt in scaun cu rotile.Trei bunicuti se uita la televizor la stiri. Alti cinci servesc macaroane cu lapte si scortisoara plus o banana la ora 19. Un veteran al locului, de 102 ani, se plimba cu cadrul de colo colo, inviorand atmosfera. Toti care necesita ajutor igienic primesc acest ajutor neintrerupt. Medicamentatia este servita fiecaruia in parte, dupa propria sa fisa medicala si situatie bine pusa la punct. Ambulanta sta la poarta, in caz ca vreunul dintre ei necesita interventie urgenta.
Unii batranei sunt apatici, altii sunt vioi. Unii povestesc din tinerete, altii asteapta tacuti ziua care nu mai vine. Unii rad, altii privesc in gol. Cine stie la ce s-or fi gandind…
Conditia lor fizica insa implica necesitatea unui ajutor permanent, de specialitate.
Si in marea iubire pe care o ai pentru cineva foarte drag, poate nu poti sa ii oferi tot tot ce are nevoie la starea complexa pe care o are la un moment dat iar nerecurgerea la o mana profesionista de ajutor ii poate agrava aceasta stare.
Uneori, anume in numele iubirii, binecuvantezi ca poti primi un ajutor de o calitate deosebita de la cei care aleg ca ziua lor de munca sa fie prelungirea zilelor de viata pentru semeni ai lor mult mai in varsta.
Am simtit drag, iubire, rabdare, blandete, bunatate pe care acesti oameni o ofera in numele muncii pe care o fac.
M-a emotionat ceea ce am simtit. Nu ma asteptam ca in afara de rude, sa fie alti oameni care sa manifeste aceste emotii fata de cei in varsta.
Ca fiecare dintre noi atunci cand ne vine randul, si parintii nostri au povestea lor de final, cu toata emotia dureroasa pe care o simtim in preajma acestor momente.
Insa un lucru am inteles …respectul pentru conditia si demnitatea umana a tot ce au fost ei pe acest pamant este cel mai important in clipele batranetii profunde.
Parintii si bunicii nostri merita sa isi traiasca demn ultimele reprezentatii pe scena vietii, la fel de demn precum au trait. Orice inseamna pentru fiecare dintre noi acest respect pe care il putem oferi alaturi de iubire, trebuie facut. Sunt forme si forme, desigur. Am vrut sa stiti ca exista si aceasta forma, ce va poate da o mana de ajutor, nu neaparat definitiv, ci macar provizoriu, pana la o recuperare suficient de buna cat sa poata fi luat acasa cel drag.
O lectie de smerenie in fata vietii si o mare intrebare: oare chiar merita agitatia in care multi dintre noi traim precum si falsele obiective ale vietii in afara de unicul si cel mai important: iubirea? Privirile bunicilor si parintilor de acolo mi-au dat toate raspunsurile. Raspunsuri care sunt adanc in inima fiecaruia dintre noi…
Ochii celor mai trecuti prin viata care ne invata si in penultimele clipe ceva valoros, asa cum o faceau mereu cand eram mici…
Ochi care spun doar atat: multumesc pentru clipa de acum. Si pentru tot.
Intre timp insa, cat mai suntem, cat mai sunt…sa ii mangaiem pe parinti.
Autor: Cristina Niculescu, proprietar www.sfatulparintilor.ro
