Daca am putea da timpul inapoi…

Vineri, 30 octombrie. O frumoasa zi de toamna calduta bucuresteana, zi care imbie la plimbare si bucurie ca inca nu e foarte frig, se incheie tragic. Zeci de tineri mor si peste 100 de alti tineri se zbat intre viata si moarte in multe spitale, cu arsuri pe aproape intreaga suprafata a corpului, urmare a unui tragic accident dintr-un club de noapte la care acestia participa pentru o lansare a unui nou album al unei trupe rock.

Multe randuri curg pe marginea tragediei. Multe emisiuni, multe opinii, multe acuze, multe puncte de vedere, judecati, cine e gresit, cine sa plateasca, ba ca numele trupei si versurile au fost ca o premonitie, considera unii, ba ca insasi sarbatoarea de Halloween a fost de rau augur, ba ca locul cu pricina nu functiona in cele mai bune conditii, cate si mai cate.

Nu sunt in masura sa am un punct de vedere in fata niciunui punct de vedere formulat de oricine.

Ma inclin cu respect in fata tuturor celor care au muncit cu o dedicare iesita din comun si cu uriasa solidaritate pentru salvarea vietilor tinerilor care au scapat din ghearele nemiloase ale focului nimicitor, tineri care vor avea de dus propria lor lupta grea in continuare cu viata lor, cu amintirile memorate in intreaga lor fiinta si care au deja nevoie de toata sustinerea si ajutorul posibil ca sa se refaca nu numai fizic ci si psihic si emotional ca sa aiba resurse sa duca o viata normala si sa depaseasca trauma uriasa traita.

Ma rog cu tot sufletul pentru drumul de lumina al celor plecati, ferindu-ma sa am nimic altceva decat compasiune nesfarsita pentru tot ce s-a intamplat.

 

Insa, ca parinte la randul meu, nu ma pot opri in a ma gandi permanent la inimile parintilor tinerilor plecati Dincolo.

Moartea are drept consecinta de netagaduit separarea fiintelor dragi. Chiar daca se pare ca exista viata de dupa, chiar daca multe filozofii spun ca sufletele isi aleg cu minutiozitate momentul trecerii dincolo si ca pentru suflet fenomenul mortii este o bucurie, este unul din marile salturi ale sale, chiar daca exista multe dovezi ale vietii de apoi, tot doare. Doare, doare si iarasi doare. Iar cand esti parinte, doare de neimaginat cat de tare.

Copiii nostri cresc si de la un punct incolo nu mai ai cum sa le interzici sa se duca in diverse locuri. Nu mersul intr-un club este pericolul suprem, dovada ca un dezastru ca cel de ieri nu s-a mai intamplat pana acum. Oricand, oriunde, pot fi pericole, pot aparea situatii pe care parintele nu are cum sa le prevada ca sa stopeze accesul copilului mult iubit acolo. Sunt pericole si cand se traverseaza strada in traficul infernal bucurestean, ca sa nu enumeram o lunga lista de potentiale pericole unele greu de imaginat dar totusi existente. Nu despre asta e vorba, nu despre loc. Viata nu se traieste ramanand inchis in incubator.

Sunt sigura ca orice parinte care a auzit ce s-a intamplat s-a pus macar o clipa in pielea parintilor acestor tineri. Si sufletul lor a plans in rand cu sufletul parintilor. Suntem una, suntem aceiasi, mai ales cand e vorba de iubirea pentru copiii nostri.

Ma intreb, daca timpul ar putea fi dat inapoi… cate “te iubesc” nu ar fi rostite mai mult, cate imbratisari nu ar fi traite mai intens, cate clipe nu ar fi fost petrecute mai des?

Din pacate, viata este o autostrada cu sens unic. Timpul se traieste si nu mai poate fi dat inapoi decat poate in imaginatia noastra. Clipele vin, sunt unice si irepetabile, apoi trec. Niciuna nu garanteaza ca urmatoarea va fi mai buna, mai putin buna sau ca … va mai fi.

Ce facem din fiecare clipa insa este tot ce face diferenta si defineste viata.

 

Niciun parinte nu concepe, atunci cand isi aduce pruncul mult iubit pe lume, ca se va desparti de el vreodata in asemenea fel, prin plecarea copilului si supravietuirea parintelui. Insa nimeni nu detine o carte a viitorului ca sa stie ce, cat, cum va fi. Se pare ca lucrurile se decid pe un alt plan, la care mintea umana nu are acces.

Tot ce ne ramane de facut este sa iubim. Este singurul lucru pe care nimeni nu ni-l poate lua. Si singura care nu moare, nici arsa, nici inecata, nici strivita. Sa simtim iubirea, sa rostim iubirea. Sa aratam iubirea, sa daruim iubirea. Fara limite, fara rezerve, fara teama ca am da prea mult sau ca am deveni prea vulnerabili in fata copiilor nostri.

Un copil se naste cu nevoia de a fi iubit iar aceasta nevoie nu il paraseste niciodata.

Nu exista un “prea mult” in numele iubirii.

Acesta este un moment in care inima mea este puternic unita cu inimile tuturor parintilor si nu imi permit sa dau niciun sfat, ci doar sa las o inima sa va vorbeasca, asa cum imi vorbesc si mie insami.

Faceti ca fiecare clipa alaturi de copiii vostri sa conteze. Sa fie memorabila.

Daruiti multe vorbe de “te iubesc”. Multe de tot. Fara economie. Chiar si daca devin stereotipuri.

Daruiti multe pupicuri si imbratisari. Multe de tot. Nu exista un prea mult cand e vorba de imbratisari.

Faceti impreuna toate acele lucruri care va fac placere sa le traiti impreuna. Mergeti impreuna in parc, mancati o prajitura chiar daca are multe calorii. Mergeti la un film. Faceti nebunii frumoase impreuna.

Intrati in lumea copiilor vostri cu adevarat. Simtiti ce le place, cunoasteti bucuriile lor si transformati-le si in bucuriile voastre.

Radeti impreuna mult. Puneti o comedie si priviti-o in familie. Radeti la un serial sau emisiune tv. Radeti mult, mult de tot.

Iertati-va copiii pentru tot ce credeti ca au gresit. Nu exista greseli, ci doar experiente. Va invatati astfel copiii ca e bine si frumos si sanatos si minunat sa simti bucuria iertarii. De la voi invata ei iertarea, instrument fundamental important toata viata lor.

Iubiti-va in fiecare clipa cat de mult puteti.

 

Timpul nu poate fi dat inapoi.

 

Dar poate fi trait fara regrete si poate fi facut memorabil. In fata necunoscutului vietii, iubirea clipei prezente e tot ce avem.

 

 

Cristina Niculescu

www.sfatulparintilor.ro