Viata mea trece pe langa mine cu 300 km/h. Si la tine tot asa se vede?”, spunea deunazi un bun amic.
De cate ori nu vi s-a intamplat sa simtiti ca va derulati viata ca si cum sunteti intr-un vagon de tren si incercati sa vedeti peisajul din jur si nu reusiti nici macar sa deslusiti silueta unui copac din drum? Ce sa mai vorbim de a vedea ca mai sunt si flori, de a le si mirosi… Traim intr-un ritm dement in care expresii ca “nu am timp / nu am avut timp / as vrea sa am mai mult timp / sunt deprimat de lipsa de timp” au devenit lait-motivul existentei noastre. Intrebarea mea este: totusi, incotro cu o asemenea viteza?
Suntem intr-o goana nebuna, sa realizam, sa facem, sa avem, sa fim. Ce simtim in aceasta agitatie, mai putin reusim sa luam in calcul, sa ne ascultam mesajele corpului sau ale inimii. Stim ca asa am invatat si ca altfel nu se poate. Fie se asteapta de la noi sa dovedim, fie trebuie sa castigam ca sa avem acei bani necesari ratelor in care suntem implicati tot din dorinta de a trai mai bine, fie avem colegi, parinti in jur in fata carora avem de aparat o imagine.
De multe ori e imposibil sa opresti trenul. Cand ti se contureaza foarte clar dorinta de a-l opri si a schimba viteza vietii tale, ai nevoie de timp si de forta de a te dezmetici, caci esti obisnuit deja cu acea viteza naucitoare si nici nu vezi bine ce e in jur atunci cand trenul se opreste.
Uneori nici nu iti place; parca te simteai in mai mare siguranta privindu-ti propria viata de acolo, de la geamul vagonului VIP dintr-un Orient Express. Ce daca nu miroseai florile si nu aveai timp sa te joci cu copilul prin padure?
Alteori insa, sufletul tau oboseste de viteza de 300 km/h si isi cere drepturile. Si asa inveti ca exista viata. Inveti sa faci cate un mic popas in calatorie, chiar daca nu poti opri de tot trenul in care viata te pune pentru o perioada finita de timp. Inveti sa iti amintesti de sanatatea ta si sa repari ce trebuie reparat din anii in care a te duce pana la un control medical de rutina era o utopie, desigur, din lipsa de timp. Si, mai ales, iti reamintesti, dand ochii roata, ca exista oameni dragi, ce au fost acolo tot timpul, poate si ei cu propria lor viteza naucitoare sau poate nu. Poate in acelasi tren sau poate demult spre alta destinatie. Oameni care te iubesc si te accepta asa cum esti, cu lipsa ta cronica de timp. Dar oameni care nu vor fi acolo pentru tine toata viata si fara care poti ramane fara sa ti se dea un preaviz. Caci asa este viata, iar calatoria lor alaturi de tine se poate termina oricand.
O vorba de suflet a lui Walter Hagen spune: “Nu te grabi. Nu fi ingrijorat. Esti aici doar pentru o scurta vizita. Asa ca opreste-te o clipa sa mirosi florile”. Iti doresc – asa cum imi doresc si mie – sa reusesti sa vezi momentul in care devine necesar pentru tine sa schimbi trenul ce merge cu 300km/h cu unul cu o viteza mai rezonabila, care sa faca opriri mai dese, in locuri frumoase, cateva clipe, timp in care sa iti incarci bateriile cu stare de bine. Sa iti pastrezi cu orice pret nealterata puterea de a te bucura de lucruri simple si frumoase de care inima ta de parinte, de om, are nevoie. De o cana de ceai verde cu iasomie intr-o dimineata ploioasa de toamna, de o iesire cu prietenii cu care sa razi din tot sufletul, de o baie dupa o zi istovitoare in care lasi sa se scurga toate grijile tale.
Nu sari brusc din trenul nebun. Ia-o pe pasi. Numai nu uita. Calatoria ta si a celorlalti dragi e scurta. Fa-ti-o cat mai frumoasa poti tu!
Photo credit: kevin dooley / Foter.com / CC BY
