Cand Dumnezeu nu ramane in pana de miracole

Aceasta este o poveste adevarata, o poveste care te face sa lasi de-o parte scepticismul, sa arunci orice umbra de indoiala si sa crezi cu tarie ca miracolele se pot intampla. Povestea ii apartine lui Joseph B. Walker jurnalist si scriitor american.

Miracolul in acest caz este Carly Jo, nepoata mea care a venit pe aceasta lume cu o boala teribila la inima. Cand era mica, doctorii sperau sa-i poata amana interventia chirurgicala pana cand ajunge la 34 de kilograme. In primii ani de viata, parea a fi ok. Cand o vedeai cum se joaca iti era foarte greu sa crezi ca este grav bolnava. Doar cand se intorcea de la joaca palida si cand se plangea mamei ca o doare inima din nou, iti dadeai seama cat sufera si ce lupta se da in pieptul ei micut.  Cand era de 4 ani, medicii i-au anuntat pe parinti ca nu se mai poate amana. Pe cat de greu le era medicilor sa opereze un copil atat de mic pe cord deschis, pe atat de iminenta era interventia chirurgicala. La inceput, medicii au fost optimisti. Insa in ziua interventiei, medicul care trebuia sa o opereze, un doctor renumit si foarte apreciat pentru munca sa, statea pur si simplu cu coatele pe genunchi si cu capul intre pumni, frecandu-si tamplele. Le spunea parintilor cat de grea urma sa fie operatia si cat de greu ii era sa-i asigure ca totul va fi bine. Nu era tocmai ce o pereche de parinti voiau sa auda. La propriu, inima fetitei lor era in mainile acelui medic.

“Bine, dar daca nu esti sigur ca poti face asta, de ce, totusi, o faci?”,  a intrebat Michelle, mama lui Carley Jo.

“Pentru ca sunt sigur de ce se va intampla daca NU o operez”, a fost replica doctorului.

Nu era nevoie de mai multe cuvinte. Michelle si sotul ei, Brian, erau perfect de constienti de consecintele optiunii lor, care nu era tocmai o optiune. L-au rugat pe doctor sa faca operatia si l-au rugat pe Dumnezeu sa savarseasca un miracol.

Si exact asta a facut.

Sa spui ca operatia a fost un succes a fost la fel de simplu sa spui ca Michael Phelps a facut furori la Olimpiada. Nu numai ca medicul a rezolvat problema care trebuia rezolva atunci, insa a putut face si o alta interventie la inima, ce ar fi trebuit facuta cu alta ocazie. Si apoi, acelasi doctor care se plangea inainte de operatie ca nu e sigur ca o poate face, a venit si le-a spus parintilor ca mai bine de atat nici n-ar fi putut-o face. Si nu era laudaros, era pur si simplu recunoscator.

“Asta nu este cea mai buna operatie a mea, este cea mai buna dintre cele mai bune operatii ale mele. Nu pot sa explic ce s-a intamplat, dar s-a intamplat si am putut fi de ajutor”, le spunea el parintilor nepoatei mele.

La o zi dupa operatie, Carley Jo le-a povestit parintilor ca au fost ingeri in sala de operatii.

“I-ai vazut?”, a intrebat Brian.

“NU, dar i-am simtit acolo!”.

Si nimeni din familie nu s-a indoit de asta.

Paisprezece ani mai tarziu, Carley Jo este o incantatoare domnisoara care termina liceul. Le este inca recunoscatoare chirurgului, ingerilor si lui Dumnezeu.

Dar asta nu ma face sa nu ma gandesc la copiii care n-au aceasta sansa. La copiii carora nu le reusesc operatiile, la copiii care nu supravietuiesc operatiilor, la copiii care sufera tot felul de abuzuri. Acesti copii au nevoie disperata de un inger… pana cand ei insisi devin unul. Unde este miracolul lor? Si de ce la noi s-a indeplinit un miracol si la altii nu? Ca sa gasesti raspuns la aceasta intrebare ai nevoie de alt miracol. Si acela este reprezentat de credinta, incredre si speranta. Credinta ca Dumnezeu isi iubeste toti copiii. Increderea ca El stie ce este mai bine pentru fiecare dintre noi. Si speranta ca El nu va ramane niciodata in pana de miracole.

Tu crezi in miracole?