Argumentul raţiunii asupra existenţei lui Dumnezeu
C.S. Lewis a venit cu teoria că dacă n-ar exista o inteligenţă (o raţiune supremă) în spatele universului, atunci n-ar fi avut cine să proiecteze omul ca o fiinţă cu creier care să gândească: “Dacă n-ar exista această inteligenţă supremă, atunci ar fi puţin probabil ca celulele din interiorul craniului să se aranjeze singure într-un anume fel şi să genereze reacţii fizice şi chimice, în urma cărora să rezulte ceea ce eu numesc gând. Şi totuşi, în baza a ce să accept eu că ceea ce gandesc este şi adevărul din lume? La urma urmei, ce se întâmplă în creierele noastre şi rezulta drept gând, dacă nu ar fi o Inteligenţă Universală în spate, ar rămâne simple elucubraţii personale. Este ca şi cum eu gândesc să amestec şi să vărs laptele dintr-o sticlă pe jos şi rezultatul să fie harta Londrei. Se poate aşa ceva pentru mine sau pentru ceilalţi oameni? Nu.
Dacă nu am încredere în gândurile mele, ar trebui să nu am încredere nici în gandurile care duc la argumentele ateilor. Dacă nu cred în Dumnezeu, nu pot crede nici în procesul de gândire. Deci nu mă pot folosi de gând ca să mă îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu”.
Contraargument
Sună puternic argumentul şi judecata sa finală încă este valabila. Dar primul său punct slab este că, în sensul cel mai strict, faptul că minţile oamenilor au capacitatea de a discerne la fel ceea ce e adevărat sau fals nu implică obligatoriu că în spatele acestui proces de gândire există un Dumnezeu care are grijă de această aliniere. Ca atare, acest argument este tratat de atei drept o lipsă de acord cu materialismul natural şi nicidecum nu înseamnă că trebuie să existe şi Dumnezeu ca o consecinţă.
Argumentul cosmic asupra existenţei lui Dumnezeu
Cea mai puternică dovadă a lui Thomas Aquinas cum că există Dumnezeu refuză să dispară vreodată. Ea datează de pe vremea lui Platon şi Aristotel şi în termeni de bază sună cam aşa:
1. Fiecare fiinţă finită are o cauză.
2. Nimic finit nu poate să fie propria sa cauză de generare.
3. Un lanţ cauzal nu poate avea o lungime infinită.
4. Aşadar, o Prima Cauză (sau ceea ce numim ceva care nu este efect) trebuie să existe. Un punct de start.
Acest argument este impresionant în mod special cu cât a fost teoretizat de Grecia Antică la o vreme la care nu se cunoştea ca Universul ar avea vreo origine. În ziua de astăzi, fenomenul este cunoscut ca “marele Big Bang,” şi argumentul s-a schimbat în următoarea formă:
1. Orice începe să existe, are o cauză.
2. Universul a început să existe cândva.
3. Aşadar, Universul are o cauză.
Contraargumentul:
Secvenţial vorbind, aceste trei puncte sunt adevarate. Dar al doilea punct implică faptul că Universul trebuie să fi avut o cauză şi nu suntem foarte siguri că a avut. “Marele Big Bang” este cea mai prevalentă teorie astrofizică astăzi, dar are proprii săi combatanţi, care spun că, întrucât teoriile matematice care duc înapoi la marele Big Bang nu funcţionează până la punctul de dinainte de Big Bang, înseamnă că aceste teorii matematice sunt invalide să fie folosite de la bun început.
Mai mult decât atât, există şi contraargumentul numit “regresie infinită”: dacă Universul a avut o primă cauză, ce a cauzat acea primă cauză? Criticii susţin că nu este corect şi drept ca specialiştii să se certe pentru orice cauză care a generat orice lucru şi cu toate astea să existe o unică excepţie, anume a Primei Cauze care de fapt nu a avut o cauză la rândul ei.
