Numai că realitatea este că mulţi dintre noi ( nu indraznesc să spun “majoritatea” pentru că nu am date concrete) purtăm în noi, adânc îngropate, răni mai mari sau mai mici , cicatrizate sau încă sângerânde , la care conștient sau nu, am ales să nu ne mai gândim.
De ce? Pentru că dor teribil, pentru că ne amintesc de o varianta a noastră pe care nu o acceptam, nu o înțelegem sau o urâm de-a dreptul sau de alții, faţă de care, iarăși, nutrim sentimente pe care preferăm să nu le mai răscolim.
Cu toții am spus măcar o data,când ne-a fost greu: “Trebuie să merg mai departe. Timpul le va vindeca pe toate”! Si-am aşteptat, si-am aşteptat şi iar am așteptat să treacă şi … a trecut. Aşa credeam. Până intr-o zi când pur şi simplu, s-a întâmplat ceva care a reușit să sparga carcasa sub care îngropasem totul şi atunci, ca apa care țâșnește cu putere printre crăpăturile unui baraj , toate amintirile, credinţele vechi, fricile, spaimele şi sentimentele reprimate ne-au invadat realitatea.
Pentru că, mai ales în aceste vremuri, când pășim încet dar hotărât spre un nou tărâm, spre o nouă conştiință, spre…noi înșine, cei adevărați, nu ne este permis să cărăm dupa noi bagaje grele, cufere cu vechituri, bocceluțe cu situaţii nerezolvate sau sentimente confuze.
Si dacă noi nu am rezolvat acele conflicte interne, nu am invaţat lecţia care ni s-a oferit la acel moment, dacă nu am integrat invățăturile, nu am dizolvat durerea acceptând-o întâi, atunci cum am trecut peste acele episode din viaţă noastră?
Citeste continuarea pe Quantumcoaching.ro
