Pentru oricare dintre noi și măcar o dată în viață a fost valabilă expresia „nu-mi trebuie dușmani, mă descurc și singur”. Ne place sau nu, este o realitate faptul că o covârșitoare majoritate a limitelor pe care le avem sunt auto-impuse sau auto-determinate. Punctul de plecare este sentimentul de lipsă de valoare a propriei persoane. Umătorul pas este auto-critica. Finalul este afirmația “mă urăsc”.
De unde ni se trage? Culmea este că… de la un lucru bun. Adică de la faptul că suntem diferiți. Diferențele îndeamnă la comparații. Problema este că, pentru fiecare dintre noi există varianta în care diferit înseamnă special (interpretat pozitiv) sau defect (interpretat negativ). Bipolaritarea este explicată de faptul că vocea noastră interioară poate juca două roluri. Rolul de susținător (de membru în „fan club”) și rolul de critic. În rolul de susținător, vocea interioară este ghidată de auto-acceptare, de auto-înțelegere și de auto-motivare. În rolul de critic, aceeași voce interioară este ghidată de negare, de ură de sine, de paranoia și suspiciune. Dacă vocea mea interioară joacă doar rareori rolul de critic, atunci pot compensa cu ușurință pagubele produse. Dar dacă rolul principal este de critic, atunci vocea mea interioară devine un soi de furnizor de coaching către dezastru. Va fi acolo exact când trebuie pentru a descuraja orice demers – „Pe bune,uită-te la viața ta, o să fii tu în stare să faci asta?”. Sau pentru a minimaliza orice realizare – „Ai avut baftă, altminteri iar o dădeai în bară”. Sau pentru a te convinge că orice feed-back pozitiv e o minciună sfruntată și că, de fapt, ești doar un dilentant fraudulos în propria viață sau carieră, pe cale să fie demascat– „Tu chiar crezi că ăștia cred ce spun sau sunt doar amabili?”
Care sunt temele cele mai frecvente pe care le adoptă criticul? „Nu sunt demn să fiu iubit” e poate cea mai comună dintre ele. Ceea ce este logic pentru că suntem animale sociale și dragostea (cel puțin la prima vedere) garantează acceptarea. La dezvoltarea scenariului care să ne ajute să concluzionăm că suntem de neiubit se află mesajele pe care le primim din interacțiunea cu ceilalți și, mai ales felul în care le interpretăm. Cheia rezolvării nu este, așa cum tot auziți, să înveți să te iubești pe tine însuți ci să înțelegi cum ai ajuns să vezi în realitate doar mesaje de respingere. Pentru că, ce-i drept nu are cum să te iubească toată lumea, dar nici nu ai nevoie să te iubească decât cei care contează pentru tine. Iar cheia, se află de cele mai multe ori, în copilărie.
