Ne aruncăm deci în relație convingându-ne că “ni se pare” sau că “o să se schimbe”. Așa ne ducem către următorul pas care este practic un mecanism de apărare. Pasul este acela al refuzului de a trăi în realitatea prezentă și el ne apără de constatarea nemiloasă că relația nu are nicio valoare. Ce înseamnă să refuzi să trăiești realitatea relației? Să îți spui “că a avut dreptate să se poarte violent” sau că “m-a jignit dar l-am scos din sărite” sau “nu a vrut să mă pocnească dar era nervos” sau “mă iubește dar nu știe să se poarte altfel”… Sau orice alte variante similare. Ceea ce mă ajută să nu văd că nu mă regăsesc deloc în relație, că partenerul meu de relație nu are nici cea mai mică intenție să schimbe ceva și că, de fapt, sunt absolut singur și nefericit. Și că unicul motiv pentru care nu renunț este frica mea de singurătate și de schimbare. A pretinde că ce se petrece nu se întâmplă de fapt este semnul cel mai sigur că nu ai o relație ci “suferi” de adicție relațională.
De ce rămânem în relațiile greșite, am mai scris. Dar cum pot evita inițierea lor? Am nevoie mai întâi să conștientizez pe baza cărui tip de atașament funcționez în prezent și care anume sunt nevoile mele emoționale acute. Acest pas îmi va da posibilitatea să adresez relațiile cu probleme din copilăria mea, să înțeleg ce sensibilități afective am și cum le pot adresa conștient în așa fel încât să nu mai facă alegeri pentru mine ci să pot decide eu. Apoi, pot trece la pasul următor adică inventarierea așteptărilor mele de la partenerul de cuplu ideal. Așa pot înțelege care dintre acestea mele sunt realiste și dacă nu cumva am așteptări care se anulează între ele. Ultimul pas este să conștientizez că oricât de minunat ar fi să am o relație, am curajul necesar să aștept relația potrivită și că îmi asum singurătatea de unul singur pentru că refuz singurătatea în doi.
Autor: psiholog Miruna Stănculescu
credit foto: pixabay.com
Citeste continuarea: 1 2
