Suntem proiectați să trăim în relații. Nu neapărat de vreun fel anume (fie ele de cuplu sau de prietenie), dară lipsesc sau ni se pare că nu sunt destule, ne e greu atunci când credem că trăim singuri. Dacă mai adăugăm la acest lucru și faptul că stereotipul pentru un adult este încă acela al omului implicat într-o relație stabilă atunci putem înțelege cât de ușor este să ne ascundem frica de singurătate într-o relație disfuncțională. Pentru că așa disfuncțională cum e ea, creează aparența lipsei de singurătate și una de normalitate. Social vorbind, pentru că suflește singurătatea în doi e mai amarnică decât aceea reală a pustnicului.
Dar cum știu dacă am o relație sau o adicție? Adicția relațională este, de fapt, un simulacru de relație. Se bazează pe suferință, pe treceri rapide și dese de la dragoste la ură sau de la calm la furie. Care se materializează în conflicte și suferință emoțională sau chiar fizică. Cum ajungem până aici?
Primul pas este, de cele mai multe ori, alegerea greșită a partenerului de relație. Deși avem cele mai bune intenții, deși ne dorim o relație fericită și funcțională, nu întotdeauna reușim să facem alegerea corectă. Nu e o conspirație universală sau un blestem. Pur și simplu, în alegerea partenerului de relație se vor regăsi problemele noastre de atașament și de insecuritate emoțională. De la tipul de atașament achizitionat în copilărie până la relațiile cu părinții sau cu alte persoane semnificative din copilărie, toate acestea se vor regăsi în alegerile noastre de cuplu. Cel ales, devine astfel exponentul tuturor dorințelor noastre afective rămase neîndeplinite iar toate defectele și semnele de avertizare sunt trecute cu vederea. Am auzit deseori în cabinet întrebarea retorică și încărcată de amărăciune “semnele erau acolo de la început, de ce nu am fost în stare să le văd?”.
Citeste continuarea: 1 2
