Eu cred că acceptarea inteligentă se află la mijlocul scalei dintre Balada Miorița și Revoltă pe Bounty. Vine cu înțelegerea faptului că, realist vorbind, nu există nici libertate absolută dar nici nu poți primi chiar tot ce ți se oferă. Până la urmă, dincolo de Zen sau alte forme de înțelepciune, acceptarea este o acțiune. Aceea de a accepta. Și ca orice acțiune are consecințe. Acceptarea inteligentă presupune a accepta atunci când avantajele sunt mai importante sau mai numeroase decât dezavantajele.
Când este acceptarea avantajoasă? Atunci când am obosit să lupt, de exemplu. Adică atunci când am nevoie să îmi trag sufletul pentru o vreme. Sau atunci când am nevoie de timp pentru a găsi soluții mai eficiente decât acceptarea. A accepta un eveniment nu este o acțiune irevocabilă întotdeauna. De pildă, pot avea nevoie să accept o vreme că partenerul a avut sau are o aventură până pot decide ce vreau să fac mai departe. Sau pot hotărâ să accept un job plătit mai prost sau care nu mă atrage neapărat până când voi găsi o altă oportunitate.
Acceptarea mai poate fi avantajoasă atunci când nu pot schimba realitatea și am nevoie de timp să înțeleg cum pot schimba relaționarea mea cu ea. O boală sau un accident soldat cu urmări serioase, ori moartea cuiva drag au nevoie de acțiunea de acceptare a realității.
