Pe bune acum… Spuneți-mi că nu vă umpleți de invidie ori de căte ori pare că există careva care poate face chestii care implică voință fără vreun efort aparent. Cum pot ăia de sunt slabi să nu mănânce și ăia de au mușchi să meargă la sală? Și oare noi de ce mâncăm și a doua porție și de ce ne punem pătura în cap în loc să mergem la sală dis-de-dimineață? Altfel spus, unde ne pierdem autocontrolul și cine îl găsește?
Ideea este că, dintr-un anume punct de vedere, lucrurile de făcut se împart în două categorii – purtătoare de plăcere și purtătoare de voință. În mod evident și ironic în același timp, pentru cele purtătoare de plăcere e nevoie de voință pentru a reuși să nu le mai faci. Iar cele purtătoare de voință, vin la pachet cu neplăcerea făcutului de dragul unui rezultat ulterior (academic procesul este denumit amânarea recompensei). Adică e nevoie de voință pentru a pune departe de tine ciocolata după numai un pătrățel și tot de voință e nevoie pentru a te da jos din pat, cu ochii cârpiți și dorind să nu te fi născut, într-o zi cu multă ploaie, pentru a te duce la sală unde să te muncească antrenorul ca pe hoții de cai, în virtutea „upgradării” imaginii tale în costum de baie. În procesul acesta de pendulare de la „ce ne face plăcere” la „ce trebuie” (vezi este util sau sănătos, etc) este nevoie de măria sa autocontrolul.
