Primesc multe mail-uri de la persoane care traversează o perioadă de sfâşiere lăuntrică, de chin şi suferinţă răscolitoare datorită faptului că nu pot să ierte pe cineva care, într-un trecut mai apropiat sau mai îndepărtat, le-au cauzat un rău, o pierdere sau o rană adâncă în suflet, sau de la persoane care nu se pot ierta pe sine pentru un lucru pe care l-au făcut cândva.
Este impresionant să vezi cât de încrâncenaţi sunt încă multi oameni care jură că “nu-l vor ierta până la moarte pe X pentru ce ‘le-a’ făcut…”, care in secolul XXI încă merg la biserică pentru a scrie “părticele” împotriva celor care i-au nedreptăţit într-un fel sau altul; câţi oameni se simt victime, se consideră trădati, înşelati, îşi plângă de milă sau folosesc inconştient un anumit episod din viaţa lor ca scuză sau ca motiv pentru a nu merge mai departe, pentru a-şi autosabota evoluţia.
Alţii practică constant autoflagelarea: nu dorm nopţile, nu mănâncă, plâng până se sufocă, devin depresivi, nu mai ies din casă sau se apucă de băut (sau mâncat) excesiv numai pentru a se pedepseasi pentru o anumită faptă săvârşită la un moment dat şi pentru care le pare foarte rău acum şi se căiesc sincer. In felul acesta, constient sau inconstient, spera sa fie vazuti de Creator ca sufera atat de mult acum incat nu va mai fi nevoie de o pedeapsa divina ulterioara (in iad eventual), fiindca, nu-i asa, “a suferit destul saracul”!
Situaţii ca acestea apar numai pentru că noi am uitat cine suntem cu adevărat, ne-am pierdut alinierea cu Sinele mai Înalt, nu înţelegem jocul vieţii, misiunea noastră şi motivul pentru care ne aflăm aici. Toate acestea sunt subiecte ample, unele au fost abordate pe blog, altele urmează să fie, astăzi ne vom ocupa strict de acestă “piatră de încercare” pentru oricare muritor ce a ales să experimenteze în fizicalitate şi anume iertarea, fie că e vorba de iertarea de sine sau iertarea alcuiva.
Iertarea nu înseamnă a scuza pe cineva, nu înseamnă că îi permitem să scape basma curată sau că îl lăsăm în plata lui Dumnezeu. Nu înseamnă să pretindem că ceea ce a făcut acea persoană nu contează pentru noi, că nu suntem răniţi, că totul este perfect, când lucrurile sunt departe de a fi aşa. Nu presupune să fii zen, să afişezi o faţă fericită şi iubitoare, arătând tuturor cum reuşeşti tu să îţi păstrezi bunătatea inimii şi starea pozitivă când pe dinăuntru încă totul fierbe şi conflictul interior nu este nici pe departe rezolvat. Privită în aceste moduri, iertarea este, într-adevăr, chinuitoare şi grea.
Ca să putem ierta cu adevărat e nevoie să acceptăm întâi că suntem sfâşiaţi, răniţi, jigniţi, supăraţi, frustraţi, să simţim durerea, să o conştientizăm, să ne surprindem gândurile şi emoţiile, să le recunoaştem ca fiind ale noastre. Nu poţi schimba nimic din ce nu îţi aparţine! Mai ales în cazul unor situaţii cu adevărat dramatice (crimă, viol, răpire…) e nevoie chiar să pătrunzi în pâcla aceea de emoţii şi să îţi exprimi sentimentele pentru ca mai apoi să le poţi vindeca. Ar fi o aşteptare nerealistă să crezi că îti poţi ierta torţionarul doar după un timp relativ scurt. Nimeni nu poate face asta în acestă dimensiune decât dacă nu este vreun sfânt iar noi, majoritatea, nu suntem (încă :-)).
Iertarea nu poate fi forţată, grăbită, (auto)impusă. Acest fel de a ierta ar fi ca şi cum ai îmbrăca în frişcă un tort deja stricat. Unii încearcă să facă asta crezând că în acest fel vor împiedica trecutul să le mai bântuie prezentul, e ca un fel de înţelegere tacită, ca o negociere. Insă e greu să ierţi dacă ceea ce ţi s-a întâmplat îţi afectează zilnic viaţa. E nevoie întâi să vindeci rana, să o înţelegi, să integrezi acele sentimente negative, să te distanţezi de eveniment, să-l accepţi că a făcut parte din experienţa ta şi să îţi ridici nivelul de înţelegere, să priveşti “mai de sus” întâmplarea , abia apoi vei putea ierta.
Citeste continuarea pe QuantumCoaching.ro.
