In ultima perioadă s-a întâmplat să îmi spună mai mulţi clienţi, de altfel deosebit de conştienţi, cu o vibraţie foarte înaltă, dedicaţi muncii de dezvoltare personală şi evoluţie spirituală, că într-un fel sau altul, şi-au ieşit total din Zen în anumite situaţii de viaţă, nerecunoscându-se pe ei înşişi. Intrebarea a fost : ce se întâmplă? De ce mă întorc la comportamente pe care le credeam demult integrate, înţelese şi departe de cine am devenit eu acum?
Vi s-a întâmplat şi vouă? Atunci poate vă ajută următoarele consideraţii.
Unul dintre motive ar fi perioada extraordinară pe care o traversăm şi care se caracterizează prin revărsarea asupra Pământului a unor energii cosmice unice în fecvenţă şi intensitate. ( mai multe articole aici ). Această energie trebuie cumva să fie absorbită şi integrată de trupul nostru şi atunci avem diferite simptome, de la cele fizice : dureri de cap, de articulaţii, ameţeli, greaţă , semne ca de răceală, insomnii, somn agitat… până la izbucniri de furie, irascibilitate, cinism…
Apoi mai este şi căldura, aglomeraţia, agitaţia cotidiană, traficul îngrozitor, stressul…. da, e posibil să fie factori decisivi în izbucnirile noastre de furie….
Ar mai fi însă o explicaţie pe care aş vrea să ne concentrăm în articolul de astăzi: umbra. Cum,“care umbră”? 
Umbra despre care am vorbit pe larg şi în articolul “Toate mi se întâmplă numai mie”şi în care spuneam că tot ceea ce nu dorim să lăsăm la vedere, tot ceea ce nu vrem să fim, să acceptăm în noi, constituie umbra noastră.
Indiferent de cât de mult am lucrat cu noi înşine, de câte cursuri de dezvoltare personală am făcut, tuturor ni se întâmplă să avem momente în care un anumit aspect nevindecat al nostru iese la lumină, tocmai pentru a ne “reproşa” că am vrut să îl măturăm sub preş sau că am fost prea convinşi de faptul că , gata, am “rezolvat” acel conflict interior. Cu cât am îngropat umbra mai adânc, cu cât am încercat mai mult să nu îi permitem să iasă la suprafaţă pentru că asta ar fi însemnat să ne strice imaginea în faţa celorlalţi ( sau poate chiar a noastră) , cu atât mai violent va izbucni.
De obicei aceste stări ne iau prin surprindere, nu înţelegem cum de am putut noi face asta …. Mai este apoi si un sentiment de dezamăgire si de pierdere a încrederii în propria noastră capacitate de transformare .
Dar oare scopul final este de a schimba sau inlocui ceva din noi?
E ca şi când am vrea să ne amputăm o mână sau un picior pentru că nu ne plac cum arată. Sau ca şi când am vrea să ne schimbăm copilul cu un altul “mai bun”, pentru că al nostru nu ne place…. În primul caz am rămâne mutilaţi fizic, în al doilea caz mutilaţi psihic si emotional.
Ca să nu mai vorbim că a încerca pur şi simplu să schimbăm o parte din noi fiindcă nu ne MAI (!) este folositoare, arată un pic de lipsă de respect faţă de acel aspect, (pro)creat tot de noi înşine în momentul în care am avut nevoie să ne apărăm de ceva, să rezistăm la ceva, să luptăm cu ceva sau să facem faţă unei perioade grele din viaţa noastră. In articolul mentionat mai sus se regăsesc mai multe explicaţii.
