Deschide-ti inima: Povestea Omuletilor de Lemn

Unii dintre noi au tendinta de a imparti lumea in oameni buni, rai, destepti, mai putin destepti, saraci, bogati, mincinosi, sinceri, indemanatici, nepriceputi, obraznici, cuminti, intelegatori, incapatanati… Etichete pe care le purtam cu noi de cand ne nastem si pana ne ducem dincolo. Iata o poveste emotionanta, scrisa de Max Lucado, autor de best-seller-uri internationale, din care fiecare va avea multe de invatat, mai ales despre cat de importante sunt etichetele… 

Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau niste omuleti mici, din lemn, ciopliti toti de un tamplar pe nume Eli.

Acesta isi avea atelierul pe un deal, de la a carui inaltime se vedea intreg satul.
Fiecare omulet era altfel. Unii aveau nasul mare, altii aveau ochii mari. Unii erau inalti, altii erau scunzi. Unii purtau palarie, altii purtau costum.

Insa doua lucruri le erau comune: toti erau facuti de acelasi tamplar si traiau in acelasi sat.

De dimineata pana seara, zi de zi, omuletii faceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celalalt.

Fiecare omulet avea o cutie plina cu stelute aurii si o cutie plina cu bulinute negre. Cat era ziua de lunga ii vedeai pe strazile satului lipind stelute sau buline unul pe celalalt.

Omuletii draguti, din lemn lustruit si frumos vopsiti, intotdeauna primeau stelute, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sarita, nu primeau decat buline.

Tot stelute primeau si cei talentati; unii puteau ridica greutati deasupra capului, altii puteau sari peste cutii inalte. Mai erau unii care stiau cuvinte dificile, iar altii care cantau cantece frumoase. Acestora toata lumea le dadea stelute aurii.

Asa se face ca unii omuleti aveau trupul plin de stelute… Ori de cate ori primeau cate o steluta se simteau atat de bine incat isi doreau sa mai faca ceva ca sa poata primi inca una.

Citeste si: Poveste de suflet: Calatoria pe sarma a sufletului unei balerine oarecare

Altii insa nu stiau sa faca prea multe lucruri si aveau parte doar de buline.

Pancinello era unul dintre acestia din urma. Tot timpul incerca sa sara cat mai sus, ca altii, dar intotdeauna cadea la pamant. Iar cand ceilalti il vedeau jos se adunau buluc in jurul lui si lipeau buline pe el. De multe ori se mai si zgaria in cadere, lucru pentru care mai primea buline negre.

Iar dupa aceea cand incerca sa le explice omuletilor de ce cazuse mereu spunea cate o neghiobie si toti se ingramadeau sa lipeasca si mai multe buline pe el.

Dupa un timp avea atat de multe incat nu mai vroia sa iasa pe strada, se temea ca va face iar ceva anapoda: cine stie, o sa-si uite palaria sau o sa calce intr-o balta… si imediat o sa primeasca bulinute!!!

Adevarul este ca avea atat de multe buline incat ceilalti omuleti veneau si ii lipeau altele fara nici un motiv.
„Merita multimea asta de buline negre”, isi spuneau omuletii unii altora.
„Este clar ca nu e bun de nimic!”

Dupa un timp Pancinello a ajuns sa creada ce se spunea despre el: „Asa este, nu sunt bun de nimic!”, isi spunea el. In rarele dati cand iesea din casa statea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simtea mai in largul lui.

Citeste continuarea: 1 2