Sunt sigură că ați primit admonestări în copilărie legate de încăpățânare. De fapt, mai mult sau mai puțin, în copilărie tindea să fie categorisită ca încăpățânare orice încercare de a face invers decât se așteaptă de la tine pentru mai mult de 30 de secunde (aici, evident că aștept comentarii de la fiica mea). Știți deja că eu pun la mare preț contextul. În cazul de față contextul face, de multe ori diferența între încăpățânare și perseverență. Altfel spus, perseverența este o încăpățânare într-o direcție considerată ca fiind greșită.
De unde ni se trage încăpățînarea? În primul rând de la instinctul de apărare. Încăpățânarea previne ceea ce se numește „datul înapoi”, adică pare că ne împiedică să pierdem teren în relațiile cu ceilalți. Vine la pachet cu percepția că nu putem ceda și că este absolut necesar să ne apărăm punctul de vedere. În cazul acesta, concesia vine la pachet cu umilința de a nu fi putut să îți aperi punctul de vedere. În al doilea rând, e util să ne amintim că orice relație implică, până la urmă, un skadenberg între interesele mele (emoționale, relaționale sau de orice alt fel) și ale celuilalt. Aici, concesia înseamnă supunere sau slăbiciune. Încăpățânarea ne poate oferi iluzia deținerii puterii sau a controlului relației. În al treilea rând, deși nu ne place să auzim asta, ținem scoruri. Așa încât încăpățânarea poate deveni un instrument eficient prin care îmi frustrez (vezi plătesc polițe) adversarului relațional.
