Când vorbesc uneori despre necesitatea de a accepta ceea ce vine către noi, unii clienții reacționează imediat:” Cum să accept? Aşa ceva se poate accepta? Nu poate să-mi placă acest lucru şi nici nu vreau să mă resemnez fără sa lupt…”
Concluzia la care am ajuns este că aceste două concepte : acceptarea şi resemnarea sunt privite uneori ca având acelaşi înțeles şi nimic nu poate fi mai departe de adevăr.
Acceptare versus resemnare
Resemnarea înseamnă să te supui unei experiențe iar supunerea înseamnă că de fapt nu accepți.
Când accepți ceva înseamnă că înțelegi necesitatea experienței prin care treci şi rolul acesteia în evoluția ta. Nu înseamnă că îți doreşti experiențe asemănătoare, nu înseamnă că trebuie să îți placă sau că eşti de acord cu ce s-a întâmplat, nu înseamnă să pretinzi că nu eşti rănit sau că nu suferi.
Resemnarea este e partea negativă a acceptării şi nu poate decât să te împovăreze, să te doboare sau să îți dea un statut de martir pe care Ego-ul nu va ezita să îl exploateze mai devreme sau mai târziu pentru că se simte îndreptățit atâta timp cât a tolerat o situație intolerabilă, sau s-a “împăcat” cu ceea ce este, sau are deja dinții tociți de cât a scrâşnit ca să suporte greutatea emoțională lăsată în urmă de eveniment.
Acceptarea, în schimb, te propulsează înainte pentru că ai învățat să te deschizi, să primeşti evenimentele fără să te aperi, să te lupți sau să fugi, fără să le laşi să te copleşească, doar fiind prezent în moment şi deschis.
De exemplu, poți accepta moartea cuiva foarte drag şi apropiat sufletului tău, dar nu trebuie să te resemnezi în fața acestei realități dure.
