Psiholog Miruna Stănculescu: De ce ” îmi pare rău” nu e de ajuns

Nu știu dacă v-ați gândit vreodată ce mult ne place să auzim „îmi pare rău” în viața noastră de toate zilele și ce așteptări mari avem de la această afirmație. Marea noastră majoritate suntem educați în spiritul lui „îmi pare rău”. Așteptăm „îmi pare rău” de la copilul care a ne-a spart geamul sau de la adultul care ne calcă pe bătăruri în metrou. Tot „îmi pare rău” așteptăm de la adolecentul care s-a purtat iresponsabil sau de la adultul violent. Tindem să credem că dacă omul a făcut ceva greșit, „îmi pare rău” are legătură cu faptul că va schimba ceva. Ei bine, așteptările sunt pe cât de mari, pe atât de nerealiste. Dar dacă tot vă spun că nu există Moș Crăciun, să mă justific.

 

Iată, de pildă, un studiu care a plecat de la realitatea că scuzele sunt primul instrument de reparare a „stricăciunilor” generate de comportamente disfuncționale în viața unui cuplu și a emis și ipoteza conform căreia, în ciuda desei utilizări, efectul în schimbarea comportamentului și, implicit, în rezolvarea problemei nu va fi deloc garantat. Ei bine, a avut dreptate. Altfel spus, nu numai că dacă spun „îmi pare rău” acest lucru nu reprezintă o declarație că nu voi repeta greșeala dar nici dacă aud „îmi pare rău” problema mea nu se rezolvă. Dacă, de pildă, partenerul meu m-a înșelat, scuzele nu garantează că nu se va mai întâmpla și nici nu vor reclădi încrederea mea zdruncinată în partener și în viabilitatea relației noastre. La fel, dacă partenerul meu e violent, „îmi pare rău” nu garantează în nici un fel că violența nu se va mai repeta , nu ajută nici la vindecarea vânătăilor și nici nu face să dispară frica sau umilința.

 

Nu încerc să spun că scuzele nu contează. Scuzele sunt primul semnal că am încălcat o limită sau o regulă și că înțeleg acest lucru. Sunt primul semn că admit că am greșit, voluntar sau nu. Și dacă sunt însoțite de sinceritate ajută la deschiderea drumului către restabilirea demnității celui căruia i-am greșit. În mod evident, e mult mai adaptativ să auzi „îmi pare rău” decât negare sau dat vina pe altcineva sau altceva. „Îmi pare rău” calmează, negarea și neasumarea vinovăției irită. Ce e important însă de înțeles este că „îmi pare rău” e doar primul pas în drumul către asumarea responsabilității. „Îmi pare rău” nu garantează schimbarea ci doar (dacă este sincer) disponibilitatea teoretică către schimbare. Dovada o voi avea dacă, și numai dacă, „îmi pare rău” va fi urmat de dovezi comportamentale solide care certifică schimbarea.

Citeste continuarea: 1 2