Nu vreau să cred (deşi ştiu că aşa este) că există oameni pe lumea asta care să nu adore marea şi mersul la plajă. Aş putea sta toată viaţa pe plajă şi nu cred că m-aş plictisi, însă, evident, există lucruri care mă pot scoate din starea de zen absolut chiar şi pe plajă. Şi tot evident, vorbesc despre anumiţi părinţi. Reţineţi, vă rog: nu anumiţi copii, ci anumiţi părinţi.
Sunt una dintre persoanele care nu ar putea trăi dacă nu ar vedea marea o vară. Pur şi simplu, am o nevoie incontrolabilă, viscerală de a merge la plajă an de an, cât de mult se poate. Nu fac nimic deosebit, doar stau pe un şezlong, ascult şi privesc marea, îmi las gândurile să zboare pe aripile pescăruşilor, las briza mării să îmi încurce părul, nisipul să se lipească de toată pielea şi mă relaxez, ca şi cum nimic altceva nu ar mai exista în lumea asta. Evident, până când o familie sau mai multe, însoţite de copiii din dotare, se decid să îmi invadeze spaţiul şi liniştea.
Citește continuarea pe Qbebe: https://cutt.ly/4m2Sr4l
