Ce își amintesc copiii despre părinții lor când ajung adulți. Nu sunt întotdeauna lucrurile la care te-ai aștepta
5. Își amintesc cum se purtau părinții unul cu celălalt
Copiii observă mai mult decât își imaginează uneori adulții. Își pot aminti cum tata îi pregătea mamei cafeaua înainte să plece la serviciu, cum părinții glumeau la masă sau cum se îmbrățișau după o zi grea. Dar pot păstra și amintiri despre certuri, tăceri prelungite, reproșuri ori momente în care unul dintre părinți era umilit de celălalt. Nu este necesar ca doi părinți să fie mereu de acord pentru a oferi copilului un mediu familial sănătos. Neînțelegerile apar în orice relație.
Contează însă felul în care sunt gestionate. Un copil poate învăța ceva important când îi vede pe adulți discutând fără jigniri, recunoscând o greșeală sau cerându-și iertare. În schimb, conflictele severe și repetate, mai ales cele care implică amenințări sau violență, pot afecta sentimentul de siguranță al copilului. Pentru copiii ai căror părinți sunt separați, aceste amintiri pot privi și felul în care mama și tata vorbeau unul despre celălalt după despărțire. Un copil poate păstra aprecierea pentru un părinte care a evitat să îl transforme în mesager sau în arbitru al conflictelor dintre adulți.
6. Își amintesc dacă puteau fi ei înșiși în preajma ta
Un copil adoră să deseneze, dar părinții sunt convinși că ar trebui să facă un sport. Altul este pasionat de muzică, însă aude mereu că ar trebui să se concentreze doar asupra materiilor importante pentru școală. Părinții încearcă, de regulă, să își pregătească copiii pentru un viitor bun. Uneori văd oportunități pe care cei mici încă nu le pot evalua și încearcă să îi îndrume. Dar când preferințele copilului sunt respinse constant, acesta poate ajunge să creadă că interesele sale nu sunt suficient de valoroase.
Un adult își poate aminti cu recunoștință că părinții l-au încurajat să cânte la chitară, să joace handbal sau să învețe o limbă străină, deși acele activități nu erau neapărat preferatele familiei. La fel de bine își poate aminti că anumite pasiuni au fost luate în râs sau descurajate. Sprijinirea autonomiei copilului nu înseamnă să îi permitem orice. Înseamnă să îl ajutăm să își descopere interesele, să facă alegeri potrivite vârstei și să înțeleagă consecințele lor. Când ajunge adult, poate că nu își va aminti toate sfaturile primite. Dar poate păstra experiența că părinții au fost curioși să afle cine este el, nu doar cine își doreau ei să devină.
7. Își amintesc dacă i-ai fost alături când i-a fost greu
O zi proastă la școală, o prietenie încheiată, un examen ratat sau prima dezamăgire în dragoste pot părea episoade obișnuite din copilărie și adolescență. Pentru copilul care le trăiește, însă, emoțiile pot fi foarte intense. Un părinte nu poate elimina fiecare dezamăgire. Nu poate împiedica orice ceartă între prieteni și nici nu poate garanta că fiul sau fiica sa nu va trece prin eșecuri. Dar poate fi prezent în acele momente. Poate copilul nu își amintește exact ce sfat i-a dat mama după prima despărțire. Își amintește însă că a stat cu el în bucătărie până târziu și l-a ascultat fără să îi spună că exagerează.
Poate nu mai știe ce i-a spus tatăl după un meci pierdut. Dar își amintește că au plecat împreună spre casă și că nimeni nu i-a reproșat rezultatul. Specialiștii de la Centrul pentru Dezvoltarea Copilului al Universității Harvard arată că relațiile stabile și receptive cu adulții reprezintă un factor important în dezvoltarea rezilienței, adică a capacității de a face față dificultăților. Copiii au nevoie să învețe să gestioneze frustrările. Dar această învățare poate avea loc într-o relație în care se simt sprijiniți, nu abandonați în fața problemelor.
8. Își amintesc și momentele în care părinții au greșit. Dar și dacă și-au cerut iertare
Niciun părinte nu este mereu calm, răbdător și atent. Există zile în care oboseala este prea mare, problemele de la serviciu se acumulează, iar o greșeală minoră a copilului provoacă o reacție exagerată. Un părinte poate ridica vocea și poate spune ceva ce regretă imediat. Momentul respectiv nu poate fi șters, dar felul în care adultul revine asupra lui contează. „Mai devreme am țipat la tine și îmi pare rău. Eram foarte nervos, dar asta nu înseamnă că trebuia să vorbesc așa.”
O asemenea conversație îi arată copilului că și adulții greșesc, că pot recunoaște acest lucru și că își pot asuma responsabilitatea. Scuzele nu repară automat orice rană, mai ales dacă același comportament continuă să se repete. Dar schimbările reale de comportament, însoțite de recunoașterea greșelilor, pot contribui la refacerea încrederii. Unii oameni ajung adulți și își amintesc că părinții lor nu aveau întotdeauna dreptate, dar erau dispuși să asculte și să repare ce stricau. Alții povestesc că în casa lor adulții nu își cereau niciodată scuze, indiferent cât de mult îi răneau pe ceilalți. Diferența nu ține de existența conflictelor, ci de felul în care familia învăța să treacă prin ele.
