repetabila povara – versuri de adrian paunescu

Cine are parinti, pe pamânt nu in gand/
Mai aude si-n somn ochii lumii plangand/
Ca am fost, ca n-am fost, ori ca suntem cuminti,/
Astazi imbatranind ne e dor de parinti./

Ce parinti? Niste oameni ce nu mai au loc/
De atatia copii si de-atat nenoroc/
Niste cruci, inca vii, respirand tot mai greu,’
Sunt parintii acestia ce ofteaza mereu./

Ce parinti? Niste oameni, acolo si ei,/
Care stiu dureros ce e suta de lei./
De sunt tineri sau nu, dupa actele lor,/
Nu conteaza deloc, ei albira de dor/
Sa le fie copilul c-o treapta mai domn,/
Cata munca in plus, si ce chin, cât nesomn!/

Chiar acuma, cand scriu, ca si cand as urla,/
Eu ii stiu si ii simt, patimind undeva./
Ne-amintim, si de ei, dupa lungi saptamani/
Fii batrani ce suntem, cu parintii batrani/
Daca lemne si-au luat, daca oasele-i dor,/
Daca nu au murit tristi in casele lor…/
intre ei si copii e-o prasila de caini,/
Si e umbra de plumb a preazilnicei paini./

Cine are parinti, pe pamant nu in gand,/
Mai aude si-n somn ochii lumii plangand./
Ca din toate ce sunt, cel mai greu e sa fii/
Nu copil de parinti, ci parinte de fii./

Ochii lumii plangand, lacrimi multe s-au plans/
Insa pentru potop, inca nu-i de ajuns./
Mai avem noi parinti? Mai au dansii copii?/
Pe pamantul de cruci, numai om sa nu fii,/

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,/
Intr-un biet orasel, intr-o zare de sat,/
Mai asteapta si-acum, semne de la stramosi/
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,/
Si ca niste stafii, ies arare la porti/
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti./

Cine are parinti,inca nu e pierdut,/
Cine are parinti are inca trecut./
Ne-au facut, ne-au crescut, ne-au adus pana-aci,/
Unde-avem si noi insine ai nostri copii./
Enervanti pot parea, cand n-ai ce sa-i mai rogi,/
Si în genere sunt si nitel pisalogi./
Ba nu vad, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,/
Ba-i nevoie prea mult sa le spui si explici,/
Cocosati, cocarjati, intr-un ritm infernal,/
Te întreaba de stii pe vreun sef de spital./
Nu-i asa ca te-apuca o mila de tot,/
Mai cu seama de faptul ca ei nu mai pot?/
Ca povara ii simti si ei stiu ca-i asa/
Si se uita la tine ca si cand te-ar ruga…/

Mai avem, mai avem scurta vreme de dus/
Pe constiinta povara acestui apus/
Si pe urma vom fi foarte liberi sub cer,/
Se vor imputina cei ce n-au si ne cer./
Iar cand vom începe si noi a simti/
Ca povara suntem, pentru-ai nostri copii,/
Si abia intr-un trist si departe tarziu,/
Cand vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,/
Vom pricepe de ce fiii uita curand,/
Si nu vad nici un ochi de pe lume plangand,/
Si de ce inca nu e potop pe cuprins,/
Desi ploua mereu, desi pururi a nins,/
Desi lumea în care parinti am ajuns/
De-o vecie-i mereu zguduïta de plans.