Ioana mea creste de la zi la zi, de la luna la luna si avand-o mereu in ochi, nu-mi dau seama decat periodic de marile progrese pe care le face. Fiecare zi este pentru ea o noua provocare, o noua descoperire, in timp ce pentru mine, zilele se scurg aproape identic, cu repere fixe, intre orele ei de somn, de mancare, de joaca. Ioana descopera fermoarul si se uita fascinata prinzand cu degetelele ei fine marginile lui si tragand de el, incercand sa vada despre ce e vorba acolo si ce poate face ea cu acel fermoar. Eu o fotografiez. Ii surprind fizionomia mirata si curioasa in timp ce trage de marginile fermoarului. Chiuie incantata. Eu sunt incantata la randul meu de marea ei descoperire si ma gandesc: cum e sa sa fii atat de mic si sa decoperi lumea asta, obiectele ei pe care noi le stim atat de bine?…Ma si gandeam: ce mi-ar placea sa stiu eu ce gandeam si ce simteam la varsta Ioanei…
Zilele trecute a invatat singurica in pat sa se ridice in picioare, tragand de protectiile de pat, apucand strans cu mainile marginea de lemn si ridicandu-se ferm pe picioruse, apoi topaind pe loc Era tare fericita de descoperirea ei! Pentru mine a fost cu atat mai emotionanta cu cat a facut-o prin sacul de dormit care in mod cert ii incomoda pasii si echilibrul. Insa a reusit. In continuare ma minunez in fata darului naturii si al lui Dumnezeu pe care ni-l lasa si nici nu suntem constienti de el: cand suntem jos, ne da puterea de a ne ridica si a face pasi, de a invata si a merge mai departe. Ma intreb mereu cum de stie Ioana sa faca anumite miscari atata vreme cat nimeni nu i le-a arat pana atunci? De unde stie ea cum sa se rasuceasca si cum sa atinga lucrurile ca sa obtina ceea ce isi doreste? Este fantastica performanta umana!
Desi zilele par sa treaca monoton peste mine, realizez ca sunt clipe unice, care nu se vor mai intoarce niciodata si ma bucur ca am privilegiul de a le trai in premiera alaturi de copilul meu, cu ajutorul ei. Nimeni nu ne invata sa fim mame. Mame devenim incet, zi de zi, privind in ochii copiilor nostri…
