Poveste: Fata din tablou

 Pe muntele Ţin erau două văi: una se numea Gura-celor-nouă-dragoni, iar cealaltă Gura-celor-şapte-dragoni.

 In valea ce se numea Gura-celor-nouă-dragoni era un sat mare în care trăia o bătrână săracă. Ea avea un fecior, pe nume Tien Tai. Acesta creştea mai voinic decât alţi copii şi pe faţa-i cinstită străluceau doi ochi foarte vii. La vârsta de nouă ani, Tien Tai putea să se caţere pe munte şi să prindă bursuci. La vârsta de zece ani avea curajul să intre în vizuina lupului. În fiecare dimineaţă, pleca cu noaptea-n cap pe un munte îndepăr­tat, de unde tăia vreascuri pe care le aducea acasă şi le dădea pe orez. Dacă o zi nu tăia vreascuri, în ziua aceea nu se găsea de mâncare în casa lor. Şi până să ajungă acolo, trecea peste stânci piezişe şi peste punţi înalte, trecea prin valea unui râu cu apa învolburată. Odată,. într-un an, de sărbători, s-a pornit o ploaie care a ţinut zile în şir. Zilele treceau şi ploaia nu mai contenea. Nemaiaşteptând să se lumineze vremea, Tien Tai şi-a aruncat toporul pe umăr, şi-a luat coşul şi frânghia şi a plecat pe munte să taie vreascuri. Şi pentru că veni vorba de topor, toporul lui fusese făcut la un fierar anume şi era de trei ori mai greu decât alte topoare. Tien Tai a trecut valea. cu apa învolburată, s-a căţărat pe crestele spălate de ploaie, pe cărările înguste, şi a ajuns la muntele cel mai îndepărtat, unde a început să taie vreascuri. Dar n-a apucat să taie cine ştie ce că s-a pornit vântul şi a început din nou ploaia. Şi a plouat a plouat până ce apa a acoperit toată valea. După ce a stat ploaia, Tien Tai s-a urcat într-un copac şi a văzut cum va­lea era tot o apă. Uitându-se spre drumul care ducea la casa lui, îşi zicea: „Mama mă aşteaptă în poartă şi poate e în­grijorată să nu mă fi luat apa". I-a părut rău că nu poate ajunge într-o clipă la mama lui s-o liniştească, dar orice ar fi fost, nu se putea trece peste valurile înfuriate care cuprinseseră toată valea. Şi tot gândindu-se el, nu ştiu cum s-a făcut că i-a scăpat toporul din mână şi a căzut cu zgomot peste o stâncă verzuie. Uitându-se după el, a văzut că stânca s-a mişcat şi încet, încet s-a dat la o parte, apoi pe locul acela a apărut o bătrână care a în­trebat de trei ori:

– Cine a ciocănit la uşa mea?

 Tien Tai şi-a făcut curaj şi a sărit din copac spu­nând:

– Eu am ciocănit la uşa ta. Iar bătrâna l-a întrebat:

– Ce treabă ai de ai ciocănit la uşa mea? Tien Tai i-a spus ce avea pe suflet:

– Măicuţă, în fiecare zi vin pe muntele acesta să tai vreascuri, în fiecare zi trec prin văile adânci şi mă caţăr pe stâncile înalte şi nu mă sperie oboseala. Dar acum m-a ţintuit apa aici şi sunt îngrijorat de mama care mă aşteaptă să dăm vreascurile pe orez. Dar cum să mă în­torc acasă?

 Bătrâna l-a ascultat şi apoi s-a aplecat şi a ridicat de jos o legătură de trestie pe care i-a dat-o, spunându-i:

– Dacă te vei aşeza pe ea, vei ajunge oriunde te vei gândi. Apoi, bătrâna s-a făcut nevăzută, iar stânca s-a mişcat la locul ei.

Tien Tai s-a aşezat pe legătura de trestie şi şi-a zis: „Întâi să mă ridic în văzduh". Şi cât ai clipi din ochi, s-a ridicat în văzduh. Apoi a vrut să coboare şi ca un fulg a coborât tot în locul de unde plecase.

Dacă a văzut flăcăul, şi-a ridicat crosna de vreascuri în spate, s-a aşezat pe legătura de trestie şi, mai repede decât vântul, a ajuns acasă. înainte, abia putea să urce muntele după vreascuri o dată pe zi şi la înapoiere era deja noapte. Acum, cu ajutorul legăturii de trestie, se ducea pe munte de câte patru-cinci ori pe zi. După câteva zile, casa lor era plină de vreascuri şi de orez. într-o zi, Tien Tai i-a spus mamei sale:

– Mamă, eu m-am făcut mare, dar nu am văzut încă lumea. Am strâns destul orez să-ţi ajungă pentru multe zile. Pe mine mă bate gândul să plec în lume.

Bătrâna l-a întrebat:

– Dar unde vrei să pleci, copile?

După puţină gândire, Tien Tai a răspuns:

– Toţi vorbesc despre frumuseţea capitalei şi aş vrea să mă duc şi eu să o văd. Bătrâna i-a zis:

– Capitala este al împăraţilor, ai grijă de tine, şi să te întorci cât mai repede. Tien Tai a dat din cap şi s-a aşezat pe legătura de trestie ridicându-se în văzduh şi, într-o clipă, a şi fost în capitală. De sus, din văzduh, oraşul părea ameninţător şi măreţ. Zidurile înalte, clădirile în opt colţuri se perindau unele după altele. Pe străzi şi ulicioare mişunau oamenii. În oraşul interzis se ve­deau fel de fel de pavilioane colorate şi pagode albe as­cunse pe sub ramurile verzi ale copacilor, iar pe apa al­băstruie a lacurilor lunecau bărci minunat împodobite. După ce s-a săturat de privit, Tien Tai a coborât pe pământ şi a început să se plimbe pe străzile oraşului, unde a văzut privelişti pe care nu le mai văzuse niciodată. Mai avea un singur gând: să pătrundă în oraşul interzis, partea capitalei unde erau palatele împăratului şi unde era interzisă intrarea oamenilor de rând, să vadă cum e acolo. A aşteptat până s-au închis toate prăvăliile, până ce străjile au anunţat miezul nopţii, s-a aşezat pe legătura de trestie şi a ajuns în oraşul interzis. Şi ce a văzut aici l-a minunat şi mai mult: privelişti fermecătoare şi bogăţii nepreţuite; lacuri acoperite cu nuferi, -acoperişuri care parcă-şi luau zborul, lampadare rotunde şi roşii, dragoni fioroşi pe postamente de piatră, picturi şi sculpturi minunate pe fiecare zid. A trecut în­cetişor pe lângă un leu de aramă mai înalt decât un stat de om, s-a strecurat prin peştera de piatră a unui munte făcut de mâna omului şi, în umbra copacilor, a văzut un palat acoperit cu olane verzi strălucitoare, cu coloane roşii şi geamuri sparte. După ce s-a asigurat că nu-l vede nimeni, s-a urcat pe scările de marmură, vrând să vadă mai bine desenele de sub streaşină, să pipăie co­loanele lunecoase. Ar mai fi vrut să vadă ce se află în palat. S-a apropiat de fereastră şi a ridicat încet per­deaua de mătase. Dar înăuntru era întuneric şi n-a vă­zut nimic. Când să plece, a auzit un zgomot şi, deodată, toată încăperea s-a luminat. Atunci a văzut înăuntru un turn de fildeş şi tablouri din bambus şi aur, iar alături, o fată de o frumuseţe răpitoare care plângea amarnic. Fata ţinea în mână un castron în care ardea o lumânare de aur ce împrăştia raze aurii, în păr avea o floare ce împrăştia raze argintii, în urechi avea cercei de rubin, pe spate o mantie colorată, iar mijlocul îi era strâns într-o cingătoare bătută cu pietre preţioase. Tien Tai, văzând cum lacrimile se rostogolesc pe faţa albă a fetei, a sim­ţit cum i se înmoaie inima. „Oare cine o chinuieşte pe această fecioară mlădie, care la miezul nopţii e închisă în această încăpere?" Tocmai voia să plece, când fata, plutind parcă, s-a apropiat de el şi cu o voce slabă i-a spus:

– Ei, nu pleca! Vreau să-ţi spun ceva! Tien Tai s-a oprit şi a ascultat.

– Sunt închisă în palat de mulţi ani şi nu văd niciodată pe nimeni. Nu pot să mă mişc în voie şi de primăvara până iarna, de dimineaţa până seara, stau închisă în această cameră. Omule, fie-ţi milă, scapă-mă de aici!

Tien Tai i-a făgăduit, dar cum s-o scoată din palat toc­mai când treceau străjile care strigau ceasurile din noapte, când fereastra era aşa de solidă şi uşa aşa de groasă? A rămas uitându-se la fată în tăcere. Aceasta i-a spus:

– Scoate tabloul cu fata din palat şi astfel mă salvezi. Când voia s-o întrebe unde se află acel tablou, s-au auzit paşi şi camera s-a cufundat din nou în întuneric, iar fata s-a făcut nevăzută. Tien Tai s-a aşezat în grabă pe legă­tura de trestie şi s-a ridicat în văzduh.

Ajuns acasă, i-a povestit maică-si totul şi apoi s-a aşezat pe legătura sa şi a plecat la muntele Ţin. S-a că­ţărat din nou în copac şi a dat drumul toporului care a căzut cu zgomot pe stânca verde. Bătrâna a întrebat iarăşi de trei ori:

– Cine a ciocănit la uşa mea?

Tien Tai a sărit din copac şi a răspuns:

– Eu am ciocănit la uşa ta. Bătrâna, supărată i-a zis:

– Ţi-am dat legătura de trestie, acuma ce mai vrei?

– Măicuţă, nu fi supărată, i-a spus flăcăul, te rog să mă asculţi. Pretutindeni creşte iarba şi înfloresc florile, oamenii de ce nu pot fi toţi fericiţi? M-ai ajutat să scap de foame, să nu mă mai obosesc şi să nu mă chi­nuiesc. Aş vrea să fac şi eu un bine salvând-o pe acea săr­mană fată din palat. Spune-mi, măicuţă, cum să găsesc tabloul cu fata?

După ce a ascultat toate cele, bătrânei i-a trecut supă­rarea şi cu blândeţe a zis:

– Bravo, flăcăule, ai spus bine. Iarba creşte peste tot, florile înfloresc pretutindeni, oamenii trebuie să fie toţi fericiţi. Copile, eu vreau să te ajut. Dacă vrei să scapi fata trebuie să te duci la munţii cei întunecaţi şi să cauţi duhul pustiului. Dar uşa duhului e foarte greu de găsit Pentru aceasta trebuie să cauţi mai întâi trestia lungă de trei geanguri [unitate de măsură egală cu 3, 33 m] şi după ce vei trage cu putere de ea, ţi se va arăta drumul ce duce la uşa lui. Dacă duhul doarme, nu care cumva să aştepţi, pentru că dacă a adormit, el doarme 120 de ani şi nu se trezeşte nici dacă-l strigi, nici dacă-l scuturi. De-l vei găsi dormind, să te duci la râul cu ni­sipul roşu şi să faci rost de acul sfânt de la împărăteasa peştilor negri. Stânca verde s-a mişcat şi s-a aşezat te locul ei, iar bătrâna s-a făcut nevăzută.

După povaţa bătrânei, Tien Tai s-a aşezat pe legătura de trestie şi într-o clipă a ajuns la munţii cei întunecaţi. Aceşti munţi aveau nu ştiu câte vârfuri şi culmi, pe coas­tele lor creşteau păduri cu tot felul de copaci, iar în pă­duri tot felul de ierburi şi flori parfumate. Tien Tai a început să caute prin păduri, pe vârfuri şi pe costişe şi până la urmă a găsit trestia lungă de trei geanguri. A tras de trestie şi în faţa lui s-a făcut un drum care ducea în inima muntelui. Tien Tai a pornit pe acest drum. La capătul lui se afla o casă de piatră în care era un kang, o pernă şi o masă, toate de piatră. Duhul pustiului dormea întins pe kangul de piatră, cu perna de piatră la căpătâi şi sforăitul lui răsuna ca un tunet. Tien Tai s-a apropiat de el şi, văzând cum doarme de adânc, l-a apucat de braţ, dar braţul parcă avea mii de ţinuri [unitate de măsură egală cu 500 g], aşa că nici n-a putut să-l mişte; i-a pipăit corpul, dar corpul era mai tare de­cât piatra. După câteva clipe, s-a aşezat pe legătura de trestie şi a plecat în căutarea râului cu nisipul roşu.

Aşezat pe legătura sa, Tien Tai zbura prin văzduh ca un nor alb. Şi a trecut peste râuri cu apa galbenă şi peste râuri cu apa verde, peste râuri în care sclipeau solzii de peşte şi peste râuri cu apa învolburată şi numai după ce a trecut peste 99 de râuri şi a străbătut 9 999 de li [unitate de măsură egală cu 500 m] a ajuns la râul cu nisipul roşu. Apa râului era aşa de lim­pede încât puteai să vezi până în fundul lui. In râu era nisip roşu care strălucea aşa de tare de credeai că şi apa e roşie. O mulţime de peştişori negri alergau de colo-colo pe fundul lui.

Tien Tai şi-a dat seama că acesta e râul cu nisipul roşu de care-i vorbise bătrâna. Dar cum s-o găsească pe împărăteasa peştilor negri? Plimbându-se în sus şi în jos pe malul râului, i-a venit un gând. S-a dus în satul vecin să caute o plasă de prins peşte. Când au auzit despre ce este vorba, locuitorii satului l-au sfătuit:

– Tinere, tinere, nu-ţi primejdui viaţa. Peştii din râu sunt puii împărătesei peştilor negri şi nimeni n-are cu­rajul să-i atingă.

Auzind aceasta, băiatul a şovăit un pic, dar nu şi-a schimbat hotărârea. A luat plasa şi s-a dus pe malul apei. Apoi s-a aşezat pe legătura de trestie, s-a ridicat în văz­duh, a aruncat plasa în apă şi a început s-o tragă înceti­şor. Plasa s-a umplut de peştişori negri care se zbăteau speriaţi. Dar nici n-a apucat să se uite mai bine, că s-a stârnit un vânt şi apa râului a început să se învârtejească. Vârtejul se ridica spre Tien Tai, mai, mai să-l cuprindă, când, văzând că nu-i a bună, acesta a spus: „Ridică-te!" şi legătura s-a ridicat degrabă în văzduh. Şi cu cât vârte­jul se ridica mai sus, cu atât Tien Tai, ţinând plasa strâns în mână, se ridica şi mai sus. Legătura de trestie s-a ri­dicat la înălţimea de 100 geanguri, iar vârtejul de apă a ajuns până la 99 geanguri. Legătura s-a ridicat mai sus chiar decât cel mai înalt munte, şi atunci vântul s-a po­tolit şi apa a căzut în matcă. Uitându-se în jos, Tien. Tai a văzut deasupra apei pe împărăteasa peştilor negri, cu o coroană de aur pe cap, care a strigat către el:

– Omule de pe legătura de trestie, mă dau bătută. Dă-mi puii înapoi şi-ţi voi împlini orice dorinţă!

Tien Tai a coborât la înălţimea unui copac şi a spus:

– Nu vreau nici aur, nici argint, ci numai acul sfânt şi să-mi spui cum să trezesc duhul pustiului care doarme în munţii cei întunecaţi.

– N-ai decât să-l înţepi cu acul sfânt şi se va trezi, i-a răspuns împărăteasa. Înainte am avut acul de care-mi po­meneşti, dar anul acesta când au crescut apele, mi l-a fu­rat scorpia de broască ţestoasă din văgăuna dragonului de la capătul râului. Îţi voi da în schimb un căuş pe care dacă-1 vei afunda în văgăuna dragonului vei găsi deîndată acul sfânt. Zicând aceasta, împărăteasa şi-a desprins un solz strălucitor în. formă de căuş pe care i l-a aruncat băiatului. Tien Tai a luat solzul şi apoi a dat drumul peştişorilor care s-au afundat în apă împreună cu mama lor.

După ce a înapoiat plasa, Tien Tai s-a aşezat pe legă­tura ie trestie şi a zburat pe firul apei, până ce a ajuns la capătul râului, unde se înălţa un munte mic, din piatră roşie, acoperit cu brazi roşii. Aici se afla o văgăună cu apă neagră-verzuie. A coborât de pe legătură şi a vârât căuşul strălucitor în văgăună. Apoi, ridicându-l, apa a se­cat pe jumătate. A mai vârât o dată căuşul şi din toată apa n-a mai rămas decât o mocirlă pe fundul văgăunii, în care se târau nişte broaşte ţestoase. Cea mai mare din­tre ele, care avea pe puţin câteva sute de ţinuri, şi-a strâns capul şi s-a prefăcut într-o femeie cu faţa verde.

Tien Tai i-a spus:

– Dacă nu-mi dai îndată acul sfânt pe care l-ai furat, am să sec văgăuna.

Broasca i-a aruncat o privire plină de ură şi i-a întins acul. Luându-l, Tien Tai a văzut că era un ac nu mai lung de două degete, dar greu de să-i rupă mâna.

Având acul sfânt, Tien Tai s-a aşezat pe legătura de trestie şi a zburat către munţii cei întunecoşi. Ajungând la trestia lungă de trei geanguri, a tras de ea şi i s-a arătat din nou drumul care ducea în inima muntelui. Duhul pustiului dormea încă pe kangul lui de piatră, sforăind de credeai că sunt mii de tunete. L-a înţepat cu acul sfânt în umăr, şi duhul pământului s-a trezit strigând:

– Dar ce m-a pişcat oare? Tien Tai i-a zis în grabă:

– Bunule duh, nu te-a pişcat nimic. Eu te-am trezit, să te rog să mă ajuţi într-o treabă!

Râzând, duhul pustiului a zis:

– Desigur că bătrâna de la muntele Ţin te-a trimis aici. Bine, spune-mi ce treburi te-au adus.

Tien Tai a spus:

– Te rog să-mi ajuţi să scot tabloul cu fata din palat! Bătând din palme, bătrânul a răspuns:

– E uşor de tot, vreau să te ajut, dar să ştii un lucru, nu-mi place niciodată să duc o treabă până la capăt. Acum s-a înnoptat deja. Eu voi pleca, iar tu culcă-te pe kangul meu, cu capul pe perna mea, şi-n vis vei vedea tot ce fac eu. După ce a terminat de vorbit, l-a împins pe Tien Tai în pat, iar acesta a adormit pe loc.

În vis, a văzut tot felul de ciudăţenii: A văzut cum duhul pustiului s-a prefăcut într-o pisicuţă albă care parcă zbura, aşa alerga de repede, şi sărind peste un zid roşu a intrat în oraşul de reşedinţă. Era aproape de miezul nopţii când pisica a pătruns în palat. împăratul şi împă­răteasa dormeau sub baldachinul brodat cu dragoni. Slu­jitorii care-i păzeau erau aşa de obosiţi că le amorţiseră picioarele şi abia îşi mai ţineau ochii deschişi, dar nu îndrăzneau nici să se aşeze, nici să se culce. Pisicuţa albă a aşteptat până s-a liniştit totul, s-a furişat şi a luat cin­gătoarea de jad a împărătesei şi, sărind din zid în zid, a ieşit din palat. Apoi, sărind peste zidul care înconjura oraşul, a alergat până la o fântână părăsită şi a aruncat-o în ea. Tien Tai a dat un strigăt şi s-a trezit. Alături se afla duhul pustiului care, căscând, a spus:

– Flăcăule, ceea ce trebuia să fac pentru tine am făcut. Ce a mai rămas, vei face tu. Acum pleacă, fiindcă mi-e somn.

Duhul pustiului s-a urcat pe kang, a pus capul pe perna de piatră şi a adormit îndată. În cameră s-a auzit din nou sforăitul ce semăna cu un tunet.

În zori, Tien Tai a ajuns în capitală. Împărăteasa se trezise, făcuse baie şi, când să se îmbrace, nu a mai găsit cingătoarea de jad. A dat poruncă s-o caute, dar nu era de găsit. Nu ştiu câţi servitori au fost pedepsiţi. Dar oricât au căutat-o, n-au găsit-o. Atunci împărăteasa a poruncit ca aceluia cărei va aduce cingătoarea de jad să i se îm­plinească toate dorinţele: de vrea să fie numit demnitar, va fi demnitar, de vrea aur şi argint, va primi aur şi argint.

Tien Tai s-a înfăţişat la împărăteasă şi i-a spus cu glas domol:

– Eu am obiceiul să visez ce se întâmplă în realitate. Ieri-seară am visat cum cingătoarea de jad a fost aruncată într-o fântână părăsită.

Demnitari şi soldaţi au pornit-o împreună cu Tien Tai spre fântâna părăsită, unde au găsit cingătoarea. Împăratul l-a întrebat pe Tien Tai:

– Vrei să fii demnitar sau vrei bani? Tien Tai a răspuns:

– Nu vreau nici să fiu demnitar, nu vreau nici bani. Am auzit că aveţi în palat un tablou cu o fată. Vreau acel tablou şi nimic altceva. Împăratul s-a bucurat că-i cere numai atât şi a dat poruncă să-i fie dat tabloul.

Tien Tai a luat tabloul, s-a aşezat pe legătura de tres­tie şi a părăsit capitala, întorcându-se acasă. A agăţat tabloul pe perete şi, uitându-se la el, şi-a dat seama că fata din tablou era una şi aceeaşi cu fata din palat. Şi cu cât se uita mai mult, cu atât i se făcea mai dor de săr­mana fată pe care o văzuse în palat. Atunci, fata din tablou s-a mişcat: lumânarea de aur din mână a început să răspândească raze aurii, floarea de argint din păr îm­prăştia raze argintii. A început să zâmbească şi faţa-i palidă a căpătat şi mai mult farmec. Nu s-a plâns că Tien Tai e prea sărac şi, cu mâna în care ţinuse lumânarea de aur, a ajutat-o pe maică-sa să pregătească mâncarea. Cei doi tineri s-au căsătorit şi niciodată n-au mai părăsit mun­ţii Ţin.