De multe ori auzim expresii precum: "are o personalitate puternica", "desi e mic, are personalitate", "tipa pentru ca are personalitate", "face crize de personalitate" etc. Multe dintre ele sunt rostite pe un ton mandru, altele pe unul acuzator.
E clar ca adultii care spun asta au ceva important de spus, de transmis, dar oare ce? Ne propunem asadar sa ne lamurim un pic in privinta personalitatii si sa propunem niste ipoteze legate de ceea ce ei vor sa spuna cand vorbesc despre personalitate.
Fireste ca fiecare om are personalitatea sa. Unii vad aceste caracteristici personale inca de la copilul foarte mic, altii considera ca ele apar mai tarziu, in copilarie sau in perioada adolescentei.
Asta pentru ca anumiti oameni se raporteaza la caracteristici legate de temperamentul persoanei, de modul mai energic sau mai calm de a fi, de a se juca, de a cere, de a raspunde, de a reactiona la impulsivitate sau la sociabilitate, cele care se vad de la varste foarte fragede, pe cand altii se raporteaza la caracter, la aptitudini care fie apar, fie se formeaza mai tarziu.
De fapt, putem, din punct de vedere psihologic, sa ne raportam la personalitatea copilului incepand de la nastere. Modul foarte diferit de a reactiona al bebelusilor ne arata ca fiecare are un fel al lui de a fi. Unii adorm singuri, altii au nevoie de mult ajutor din partea anturajului pentru a se linisti si adormi.
Unii reactioneaza intr-un fel la singuratate, altii in alt fel. Ceea ce pentru unii este ceva banal, pentru altii este o tragedie, unii se adapteaza mai usor schimbarilor, pentru altii orice schimbare necesita efort si produce multe probleme. Toate aceste caracteristici se pastreaza cand copilul creste, ele nu au fost legate de o anumita varsta si se manifesta in continuare, fireste in raport cu activitatile specifice diferitelor etape prin care copilul trece.
Ceea ce este insa ignorat este ca aceste caracteristici ale copilului sau adolescentului nu sunt in sine "bune" sau "rele". De multe ori cand se invoca "personalitatea copilului", se vorbeste de fapt depre altceva. Incapatanare, incapacitatea parintelui de a comunica cu copilul, violenta, nerabdare, toleranta mai scazuta la frustrare, diferite reactii adaptative, modele de comportament etc. Ele nu sunt calitati sau defecte, dar parintii se raporteaza la ele ca si cum ar fi. Atunci ei incep sa se "lupte" cu o parte dintre caracteristicile copilului, sa incerce sa le modifice si sa fie dezamagiti ca nu pot.
De ce se intampla acest lucru? Pe de o parte pentru ca fiecare parinte are un "model" de copil si daca nu se potriveste cu copilul real, este foarte dificil sa intre in contact cu copilul real, sa-l accepte asa cum este, cu infatisarea lui, cu personalitatea lui si tind mereu "sa-l faca sa…". Pe de alta parte, pentru ca nu reusesc sa se raporteze la anumite caracteristici pe care ei insisi nu le-au avut. De exemplu, parinti calmi, depresivi, putin activi care au un copil foarte energic, foarte activ, ce nu sta locului si mereu ii vin alte idei! Sigur ca in scurt timp ei se vor simti epuizati, coplesiti de energia copilului si vor avea tendinta de a-l "cuminti", "potoli" pentru a fi in conformitate cu modul lor de a fi.
Asta produce frustrare copilului care nu mai poate sa gaseasca o modalitate acceptata de parintii sai de a-si descarca energia si devine furios, agresiv, autoagresiv etc. Din acest punct, comunicarea se rupe din ce in ce mai mult pentru ca adultii si copilul "vorbesc" deja limbi diferite si pornesc de la starea de frustrare. "Celalalt" nu este ca mine sau nu ma poate intelege, nu se poate pune in locul meu, nu stie ce simt, "eu nu pot fi asa".
Ajungem asadar la concluzia ca este nevoie sa aflam "cum este" copilul nostru, sa il cunoastem din punctul de vedere al personalitatii sale si sa facem efortul de a gasi o cale de comunicare chiar daca personalitatea lui este foarte diferita de a noastra.
