Copil de Bucuresti fiind, cu bunici la tara, am crescut si am ramas ca adult cu memoria gusturilor mancarurilor traditionale romanesti savurate in vizitele de la bunici si rude. Le mai caut si azi, incerc sa adulmec locuri si zone unde as mai putea gasi asa ceva. Sunt slabe sperantele cu toate ca stiu ca la tara inca se mai gateste cu gust, ca gaina si puiul au gust adevarat si nu de “guma” asa cum le simt azi, ca borsul are o anumita aroma si ca oul are galbenusul auriu cu adevarat. In ultima vreme am remarcat goana din ce in ce mai alerta a orasenilor spre produsele bio. Este bine, este rau, avem vreo garantie ca ceea ce cumparam este cu adevarat sanatos? Nu avem garantia, insa fugim cu totii dupa gustul adevarat al mancarii si al ingredientelor ce se gasesc in ele.
Am primit ieri cadou de la o prietena care a fost in vacanta la manastirile din Bucovina, o plasa plina de bunatati. Am ramas uimita, ca un copil care ramane blocat cand vede atatea lucruri bune puse in fata lui. Am fost insa si un pic blocata in fata lor caci recunosc ca a fost prima data in viata cand am vazut cum arata si ce gust are serbetul de fructe. In copilarie nu am luat contact decat cu dulceata si gemul de fructe, serbetul insa a ramas departe de mine si nici nu am avut vreodata posibilitatea de a-l privi, adulmeca si savura. Iata-ma in miez de noapte (caci atunci am primit punguta cu bunatati) stand in bucatarie in fata borcanelor cu serbet de zmeura, cirese si lamaie, in fata dulcetii de cirese amare si a siropului de muguri de brad. Luand cate o lingurita din fiecare, inchizand ochii, respirand adanc si simtind ca timpul se da inapoi, ca ma duc in alta epoca, cand aceste deserturi erau la loc de cinste in gospodariile bunicilor si strabunicilor nostri. Mirific gust!… curiozitatea m-a facut sa “google-esc” si sa caut mai multe informatii despre serbet si astfel am aflat ca este o dulceata orientala care se serveste cu multa apa.
Regula este sa se prezinte musafirului obosit de drum, soare, praf, etc. paharul de apa rece cu o lingurita plina cu serbet inauntru. Poate sa aiba diverse culori si arome dupa cum este facut din fructe, flori sau cafea, ciocolatã, zahar ars, fistic, etc. Pretioase informatii si astfel ma trezesc la aproape 35 de ani ca aflu lucruri care pana nu demult faceau parte din cotidianul inaintasilor nostri. De ce oare ajungem sa cautam acum ceea ce s-a pierdut in ultimii zeci de ani? Realul, autenticul, originalitatea… si sa fugim de tot ce este comert de masa, de inrolare, de sabloane, de sclipici si inlocuitori?
Ajungem oare sa vedem ca tot produsul de baza este cel mai bun pentru noi? Ajungem sa revenim la unt si sa fugim de margarina, sa revenim la zahar si sa fugim de indulcitorii artificiali… ajungem sa vrem sa punem mana pe un fruct si sa ii simtim parfumul, aroma si imperfectiunea cojii. Cred ca nu gresesc cand spun ca romanii mai mult ca orice alta natie au dat buzna dupa 1990 in a savura tot ceea ce le fusese interzis pana atunci, tot ceea ce saturase occidentul cu zeci de ani inainte si astfel s-a ajuns sa cumparam tot ce se poate face in serie, cu gust placut si miresme imbietoare, fara sa ne mai uitam pe eticheta sa vedem ce contin acele produse. Multe femei au azvarlit cat colo borcanele in care pastrasera pana atunci muraturi si conserve pentru ca acum puteau cumpara de la supermarket tot ce isi doreau.
Insa dupa ani si ani de mancat muraturi facute in serie, ajungem acum sa cautam targurile bio si sa dam buzna peste producatorii de dulceturi, muraturi, zacusca si mezeluri traditionale. Sa fie aceasta o noua moda sau o intoarcere a romanilor la origini, acolo unde gustul autentic nu s-a pierdut?… Timpul ne va da in mod cert raspunsul dorit.
Pana atunci nu ne ramane decat sa cautam sa mancam cat mai sanatos, sa alegem cu grija ingredientele pe care le punem in mancaruri si sa pretuim tot ceea ce am vazut odinioara ca avea bunica in camara…
