Era o zi de sambata, in decembrie, in care plecam, cu bagajele dupa mine, ca de obicei, acasa. Ninsese si se anuntase vreme rea dar nu puteam ramane in oras pentru ca mi-as fi cheltuit si banii de drum pe care ii pastrasem pentru plecat acasa. Asadar, mi-am luat inima in dinti si cu credinta in Dumnezeu ca voi ajunge cu bine m-am urcat in autobuz. Pe drum era zapada, dar se circula bine. Cel putin pana cand a inceput sa ninga iar si intr-un anumit punct de pe drum (intersectia cu drumul ce duce catre localitatea Tepes Voda) am ramas blocati cu autobuzul. Pana acasa mai erau 20 de kilometri. Soferul ne-a anuntat ca va intoarce autobuzul spre Constanta si ne va restitui banii pe bilete. M-am hotarat sa risc si am coborat din autobuz ca sa merg pe jos pana acasa, cei 20 de kilometri (pentru ca desi mi-ar fi dat banii inapoi, nu stiu cand s-ar fi circulat iar pe acel drum si, desi aveam neamuri la care sa stau in week-end, nu aveam cei 2 lei de bilet ca ajung la ele)! Vazandu-ma pe mine ca ma dau jos, s-au mai ridicat vreo patru personae (doua din satul meu, nasa mea de botez si un vecin, si doua din alt sat. Ne-am luat bagajele, ne-am facut cruce si am plecat cu Dumnezeu inainte! Pe drum vremea s-a inrautatit considerabil: zapada era insotita de crivatul care batea cu putere, era amestecata si cu gheata si ne batea direct in fata; ghetele mi se udasera si aveam picioarele gheata fiindca imi intrase apa in ele. Bagajele mi se pareau din ce in ce mai grele, vantul mai avea putin si ne lua pe sus. A fost cea mai traumatizanta experienta din viata mea! Se intunecase deja, semn ca trecusera ore bune de cand coborasem din autobuz. Puterea ma lasa putin cate putin, noroc ca vointa era invers proportionala cu aceasta! Pot spune ca am fost intre viata si moarte. Daca m-as fi oprit, fie si pret de o secunda, sa imi trag sufletul, nu cred ca m-as mai fi putut urni din loc. Riscam din moment in moment sa fiu aruncata de cravat in santurile de la margine drumului, printre mormanele de zapada. Dar cred ca am avut un inger pazitor cu mine care mi-a dat putearea sa merg fara sa ma opresc pana cand epuizata, atat fizic cat si psihic, am ajuns in satul meu. Era bezna totala, cazuse curentul electric in sat si nu stiam cat mai e pana acasa. Doar zapada mai dadea cate o sclipire si razele lunii m-au facut sa descopar ca mai am cateva strazi si ajung acasa. De cand intrasem in sat parca prinsesem niste puteri nebanuite si mai degraba zburam pe deasupra troienelor decat ma cufundam cu ghetele in zapada! Cand am intrat in casa (era ora 21, deci facusem vreo 6 ore pe drum), mama era palida de ingrijorare ca nu mai ajungeam, iar eu invinetita la fata de atata chiciura! Mi-a adus repede un lighean cu apa fierbinte si apoi m-am bagat direct in pat. Eram, din nou, invingatoare!
Luni, la liceu, colegul meu de clasa, Marcel, care se afla si el in acelasi autobuz ca si mine, m-a intampinat cu urale, le-a povestit si colegilor cum a vazut ca nu mai sunt in acel autobuz cand au facut drum intors spre Constanta si si-a dat seama ca am pornit pe jos pre casa, temandu-se pentru mine. A zis ca sunt “eroina clasei” si au inceput toti colegii sa ma aplaude.M-au facut sa ma simt mandra ca am avut puterea sa infrunt vremea, drumul lung si intunericul ca sa ajunga acasa, la mama.
