Baietelul meu e foarte atasat de mine. As fi tentata sa spun chiar poate prea atasat. Exagerat de atasat. Refuza, in general, sa stea cu altcineva. Plange cand ies din camera. Se supara grozav daca nu adormim lipiti unul de celalalt. Pare ca intra in panica daca ma vede indepartandu-ma putin. In fine… Daca nu l-as iubi atat de mult, m-as simti sufocata. De fapt… exista momente in care, in ciuda iubirii mele uriase pentru el, tot ma simt sufocata si ostenita de nevoia lui permanenta de mine. Stiu ca nu are decat un an si trei luni si e normal sa fie asa. Multa lume spune: ”ai sa vezi, va trece perioada asta, se va schimba, va deveni mai independent”. Am stat sa ma gandesc mult la asta… Aparent, asa e. Doar aparent.
Nevoia de mama nu dispare niciodata. Acel cordon ombilical ramane cumva, invizibil. Chiar si dupa ce crestem, nevoia de mama nu pleaca nicaieri si nici nu se diminueaza. Sigur, imbraca alte forme. Nu mai vrem sa ne tina de mana in parc, dar o vrem langa noi atunci cand suntem bolnavi si ne e rau. Nu mai plangem cand mama iese din camera, dar ne bucuram cand o vedem intrand, venind la noi in vizita, sa ne dea o mana de ajutor. Nu ne mai suparam asa de tare daca nu ne tine in brate cand adormim, dar ne face bine s-o auzim la telefon inainte de culcare. O relatie buna cu propria mama ne calmeaza, ne linisteste, ne da un plus de siguranta. Dimpotriva, o relatie nereusita ne da frustrari, ne face sa suferim si sa tanjim dupa mama toata viata. Oricat de bine ne-ar merge in celelalte directii, daca mama nu e langa noi, ceva lipseste.
Cand imi trec prin minte toate ideile astea, nu ma mai simt asa de ostenita de iubirea posesiva a copilului meu. Imi explic nevoia lui de mine, asa cum imi explic propria nevoie de mama, la cei 36 de ani ai mei. Stiu si inteleg ce simte…
